Unii spun că ar fi prea cinic. Alţii cum că e prea crud. Actorii se plâng că sunt prea multe imagini şi prea puţină grijă pentru interpreţi. Cei mai mulţi contestă coerenţa şi lipsa unui fir narativ pe care să-l poţi urmări. Eu zic că e cel mai frumos exerciţiu de imaginaţie. „Călătoriile lui Gulliver” în regia lui Silviu Purcărete – Exerciţii scenice inspirate din opera lui Jonathan Swift. Cine vine să vadă o poveste va fi, probabil, dezamăgit. E adevărat, nu există un parcurs clar în care o situaţie să derive din alta, nici deznodământ. Finalul e sec şi subit – acesta e singurul reproş de ordin personal.
Cele 85 de minute petrecute în compania actorilor Teatrului “Radu Stanca” din Sibiu nu au nicio legătură cu ce ne mai amintim unul sau altul de Gulliver, cel din copilăria noastră. Nu e nimic feeric, nu e nimic fantastic. Doar “epic” în sensul mai nou inventat pentru denumirea filmelor de acţiune cu super eroi, vrăjitori şi bătălii grandioase. “Epicnessul” e la el acasă, iar retina este în mod constant provocată cu teste de IQ. Ai nevoie de un ochi deştept pentru a putea fi delectat de propunerile lui Silviu Purcărete.
În primul rând personajul din cartea mare cu coperte roşii, cu poze frumoase, împrumutată de la bibliotecă, din care îmi citea mama când aveam vreo cinci ani nu există. De Gulliver cel tânăr, înalt şi brunet care îi împacă pe liliputani cu cei din Belfuscu din desenul animat realizat în 1939, pe care îl vedeam pe casetă video pe la opt ani nici nu poate fi vorba. Iar cu Jack Black din recenta producţie în 3D nu are, din fericire, nimic în comun. Ca de fiecare dată, Silviu Purcărete ne prezintă o variantă foarte personală a personajului inventat de Swift. Şi tot ca de fiecare dată, foarte originală. Intrat în zona de bun cultural comun, stereotipizat în ani, Gulliver este un icon. Avem impresia că îl cunoaştem. E ca partenerul cu care trăieşti o viaţă şi uiţi să îl mai observi. Obişnuinţa omoară surpriza şi transformă universul atât de ofertant al acestei cărţi într-o poveste tocmai bună de citit înainte de culcare.
În programa şcolară nu ştiu dacă se regăseşte acum. Eu am fost obligată să lecturez “Nada florilor” şi “Cuore” în clasele primare, iar mai apoi între “Moş Goriot” şi “Enigma Otiliei” nu a mai fost loc pentru pitici şi uriaşi. Silviu Purcărete ne face cunoştinţă cu un Gulliver inedit: bătrân, neputincios, hâd. E plimbat în scaun cu rotile, îmbălsămat, violentat şi, cred eu, foarte încăpăţânat – nu poate fi convins nici în ruptul capului (prin lovituri repetate menite să realizeze acest scop) să sucombe. Aşadar, e nemuritor. O metaforă pe cât de simplă, pe atât de subtilă la adresa universalităţii operei.
Exerciţiile scenice nu sunt egale în forţă şi emoţie, însă le leagă aceiaşi fantezie creatoare. Mai întâi suntem întâmpinaţi la intrarea în sală de femeile-cal care tronează graţios pe scena plină de paie. Coame, copite şi câte un nechezat aruncat peste umăr. Apoi spitalul în care bolnavii împovăraţi de gâlme greoaie umplute cu făină vin să fie descărcaţi de răul alb, jocul de umbre nostim în care cu o pânză şi un reflector uriaşii pot fi transformaţi în pitici, apoi joaca de-a păpuşile vii – o excelentă mostră de coordonare, lucru în echipă şi virtuozitate actoricească – în care prostituatele nu sunt altceva decât jucării în mâna domnilor care le manipulează. În scena finală corporatiştii de azi, după executarea impecabilă a atribuţiilor macanice, renunţă la etichetă şi protocol, schimbă zâmbetul încremenit, devenit grimasă, cu instinctul primar al bestialităţii, reprimat în atâta amar de team-buildinguri şi brain-stormuri, etică şi roluri sociale asumate cu decenţa unui homo sapiens elevat şi şcolit. În spatele costumelor sfâşiate, spiritul de supravieţuire şi dominare zace latent până când explodează regal într-un ghem violent de trupuri care se zvârcolesc spasmotic.
Cine suntem de fapt? Aceasta e întrebarea pe care ne-o pune abrupt şi fără niciun menajament Silviu Purcărete. Iahui bolnavi, orgolioşi, murdari, hulpavi, meschini, cruzi, egoişti şi prea puţin umani. Repulsia generală a spectatorilor oripilaţi de ficatul pus la prăjit, proaspăt scos dintr-un copil de butaforie e perfet normală. Dar oare cui i se mai mişcă măcar un muşchi de pe faţă când aude la radio, în maşină, în plin ambuteiaj, că o mamă şi-a aruncat bebeluşul la gunoi într-o pungă de plastic. Sau câţi considerăm avortul o crimă? Suntem mai răi decât ne credem şi ne e frică de cei care am devenit. Silviu Purcărete nu face altceva decât să aplice definiţia aceea uzată pe care o ştim cu toţii – are forţa de a ridica oglinda în care ne putem contempla în toată splendoarea decadenţei noastre la unchiul potrivit pentru a face din asta artă.
În mod evident se resimt temele recurente cu care Silviu Purcărete se joacă de la „Faust” încoace. Meritul său este că le justifică de fiecare dată şi le aplică în aşa fel încât, chiar dacă le recunoşti, nu ai motive să te plictiseşti de ele. Gulliver pare să trăiescă şi el în Palilula, sau poate că a scăpat din ea şi îi duce dorul. Păstrează undeva în el un colţ curat, inocent, de copil pur care îi permite să trăiască printre şobolani supradimensionaţi, umbre ciudate şi prostituate care nu seamănă tocmai cu nişte zâne, şi cu toate astea îi priveşte pe toţi senin, se plimbă printre ei cu căluţul lui de lemn şi nu îi e frică. E salvat de cel mai destructiv sentiment dintre toate, iar lecţia de iubire şi toleranţă pe care o primim e cu atât mai frumoasă în această beţie de orori şi estetică a urâtului.
„Iahuu-ii care sunteţi, găsiţi-l pe copilul Gilliver din voi!” pare să ne spună blând vocea lui Silviu Purcărete care deapănă blând povestea din off.
Print