„O piesă deşănţată”

O veche vorbă românească (?) spune că trei sunt lucrurile ce nu se împrumută niciodată: pipa, puşca şi nevasta. De la naşterea zicalei a trecut însă ceva vreme, fumatul a devenit viciu suprem, portul de armă este strict reglementat, iar modernul politically correctness a mai modificat un pic viziunea şi asupra celui de-al treilea termen… Aşadar… ce mai contează în prezent? Unde începe şi unde se opreşte morala? Este mai important să ne protejăm egoist binele nostru mărunt sau să ne sacrificăm altruist pentru la fel de micile cauze ale altora? Este oare sexul o cerinţă fiziologică (câteodată şi sentimentală) sau a devenit obligaţie socială? Aceste întrebări, ce par extrase din prefaţa unui compendiu de literatură motivaţională, alcătuiesc de fapt scheletul unui nou text pentru scenă scris de Lia Bugnar. Autocategorisita drept „O piesă deşănţată”, încearcă să sondeze, prin avatarurile unor situaţii comice demne de stilul lui Woody Allen, buimăceala realităţii existente în minţile, sufletele şi, poate nu în ultimul rând, viaţa noastră sexuală.

Prezentată în primăvară, la Clubul Green Hours, de Teatrul LUNI şi compania TEATRUL NU E O CLĂDIRE, piesa se joacă vara aceasta şi la Godot Café-Teatru, un spaţiu generos cu publicul rămas în capitala moleşită de atâta căldură, găzduind aproape seară de seară spectacole răcoroase. (Uneori – şi câte două pe seară.) Ca şi în cazul altor texte scrise de Lia Bugnar, oficiile regiei şi le asumă actriţa Dorina Chiriac, statornică amică şi colaboratoare. De fapt, tot ca şi în alte dăţi artistice, senzaţia e de „teatru cu prieteni”. Căci Lia Bugnar, la rândul său – actriţă de teatru şi film, scriitoare şi, din când în când, regizoare (exclusiv a pieselor sale), se poate lăuda nu numai cu o lungă listă de producţii de succes, ci şi cu o impresionantă colecţie personală de prieteni talentaţi, pe care şi-i alătură pe scenă.[1]

Este şi cazul acestei „piese deşănţate”, al cărei subiect, deşi localizat în spaţiul contemporan autohton, poate fi universal valabil: prima întâlnire a două cupluri de swingeri. Situaţiile nu sunt neapărat răsturnate, ci decurg imprevizibil, iar surprizele ţâşnesc aproape în acelaşi ritm cu al replicilor comice. Aparent, e piesa în care toate personajele sunt pozitive – mărturiseşte autoarea. Faptul că ajung să se certe, să se bată şi să se împuşte ne surprinde la fiecare repetiţie. „Şi pe noi” – am putea adăuga… Căci nimeni nu pare a fi mai paşnic decât Ela (Lia Bugnar), o arhitectă sigură pe sine, pe înfăţişarea şi farmecele sale, dar şi pe dragostea soţului Mihu (Radu Iacoban), traducător timid, candid şi sufletist, colecţionar de timbre, dominat de femeile din viaţa sa (mamă şi nevastă). La fel de paşnici par a fi şi Niki (Marius Manole), tip dintr-o bucată, genul sportiv-sociabil, cu glume mai mult sau mai puţin reuşite la purtător, dar şi soţia lui, Mira (Ilinca Manolache), tânără naivă, cu pretenţii de bombă sexy. Dar, ca în orice piesă care se respectă, nimeni nu e chiar ceea ce pare a fi, după cum nici seara presupus deşănţată nu va continua în acelaşi fel. Apariţia unui musafir neaşteptat (Andrei Alexandru Huţuleac / István Téglás) detonează cursul „firesc” al acţiunii, iar lucrurile o iau razna.

Actriţa Dorina Chiriac îşi pune la bătaie toată imaginaţia, experienţa şi lecţiile primite la clasa profesoarei Sanda Manu, într-o regie atentă la detaliile de personaj, actorii se simt bine cu şi între ei, iar spectatorii se manifestă audibil de la chicot la hohot. De râs, fireşte. Lui Marius Manole îi sunt suficiente doar câteva picurări din harul personal pentru un efect imediat la public, lui Radu Iacoban – câteva grimase şi gesturi bine dozate, Ilinca Manolache împrumută câte ceva din Helena lui Shakespeare, dar şi din Domnişoara Warren a lui Shaw (cu note patetice pe alocuri), iar Andrei Huţuleac vine cu profesionalismul seriozităţii comice, încă nepervertite, a proaspătului absolvent de Arta Actorului. „Mai cuminte decâ­t toţi”, Lia Bugnar îşi rezervă rolul de a păstra echilibrul ansamblului şi a închide, astfel, un cerc deopotrivă artistic şi funcţional.

Nu lipsesc nici clasicele personaje absente – prietenul de familie, mama lui Mihu (pierdută undeva pe parcurs sau doar simplă motivaţie pentru caracterizarea fiului „castrat”) şi încă un personaj, – cheie, prilej pentru un monolog pe cât de patetic, pe atât de comic şi surprinzător în desfăşurare. Vechi bancuri sau ziceri cu haz sunt transformate cu îndemânare în replici pline de umor (de la pretextul colecţiei de timbre până la sexul în grup al motanilor pe acoperiş), ca şi adaptarea subiectului la contemporaneitatea locală, în care hoţia este una din cele mai oneste meserii, respectând întru totul deontologia profesională.

De la o reprezentaţie la alta spectacolul s-a adunat, au dispărut unele tăceri cehovian-stanislavskiene de început, şi încă tragem speranţa că un spaţiu mai generos în dimensiuni va înviora şi cele câteva scene fizice, parcă insuficient lucrate. Altfel, scenografia impusă de text face imposibile mari desfăşurări în acest sens, printre piesele mobilierului de living: nelipsitele canapea, fotolii şi măsuţă, plus sticla aferentă de whisky. O notă aparte se cuvine costumului Mirei, aglomerare comică de funde, imprimeuri florale, luciri de material, ciorapi gris-perle şi, cireaşa de pe tortul kitsch, un mărţişor purtat cu mândrie în piept!

Uşor curioasă alegerea „coloanei sonore” a piesei, alcătuită din cântece Holograf, ce vin parcă dintr-un alt „film”, dar „dau bine” la publicul ţintă, pe care, cu sau fără voia sa, Godot Café-Teatru şi l-a adunat la spectacole: preponderent feminin, 20+ cu bătaie spre 40+, studii şi venituri peste medie. În limbaj semi-peiorativ: „fete de agenţie”, cele mai aprige consumatoare moderne de evenimente şi, de aceea, cele mai râvnite de promotorii culturali şi mediatici…

Nu cred că „O piesă deşănţată” îşi propune un public ţintă. Dacă n-ar fi sclipirea ironică din ochii actorilor, cred că un dulce voaierism ne-ar cuprinde pe toţi, indiferent de profilul consumatorului de teatru pe care ni l-ar asocia sondajele de opinie şi studiile socio-demografice. Iar imaginea unei uşi cu sute de găuri pentru cheie nu pare o idee rea de afiş…

Foto: Adi Bulboaca