E o sâmbătă ploioasă și capricioasă. Spre după-amiază, orașul se animă, câte o rază de soare mai sparge blocul de nori, ceva oameni se îndreaptă spre centrul vechi. Câteva mii de bucurești și nu numai se află la Bookfest, târgul de carte, în pavilionul Romexpo. În Piața Universității, pe platoul din fața Bisericii Ruse, niște corturi ca niște buburuze mari și nu cu buline întrerup cenușiul asfaltului recent înnoit. Ceva pierde-vară ieșiți la plimbare zăresc cele trei personaje pe picioroange ce se ițesc dintre clădiri și fac semne de neînțeles, vorbind într-o limbă care, auzită de departe, seamănă cu spaniola. Doi marinari uriași și o cucoană planturoasă, într-o rochie desprinsă parcă din ecranizările după romane victoriene, machiați ca la circ, fac fotografii cu trecătorii care surâd încântați. Îi încântă în primul rând surpriza. Au dat nas în nas cu niște pete de culoare, cu niște creatori desprinse din cărțile pentru copii, nu știau că e festival și se opresc bucuroși să se joace, având, bineînțeles, grijă să fotografieze și să filmeze cu telefonul mobil tot ce mișcă.
Nu trece mult și familia certăreață (Mirror Family) care aduce un bebeluș grotesc într-un cărucior uriaș improvizează un moment în fața unui bancomat, cerând un card din public. Spectatorii se joacă o vreme cu ciudatele creaturi, după care le atrage atenția mica fanfară în alb și roșu ce sosește pe platou în pas de defilare. Ceva instrumente dintr-o fanfară militară și un joc de steaguri într-un moment care atrage și mai mulți privitori. Ei sunt The Flag Wavers (Principi d’Acaja) și au venit la B-FIT in the Street, ajuns acum la ediția a VI-a, un festival al teatrului de stradă pregătit mai ales pentru publicul accidental, publicul acela amorf care se trezește față în față cu o lume pe care prea rar o găsește pe străzile din urbea lui Bucur. Lângă Biserica Rusă, trei călăreți de circ, așezați pe niște ponei de butaforie – un domn dezgustat din fire, un domn sobru și o doamnă serioasă – se joacă și ei. Le povestesc spectatorilor disperați să-i fotografieze despre „the French attitude” și strâmbă din nas, luându-și mutre de mizantropi oripilați care n-au de ce să privească oamenii în ochi. La câțiva metri de ei, spre intersecția Carada-Lipsca, unde urlă muzica de la un restaurant grecesc cu fețe de masă în carouri alb cu albastru, apar niște flori uriașe, în culori stridente – de fapte, niște costume fantastice, purtate de tinere cu mijlocul gol, fotografiate din toate părțile. Ele sunt The Giant Flowers (Kalice Productions) și se arată în cele patru zile de festival în mai multe spații ale orașului. „Parcă suntem la Rio!” îi șoptește o doamnă venerabilă, pe jumătate oripilată, pe jumătate curioasă, unei prietene de aceeași vârstă cu care a ieșit la plimbare. „Uite fete de la circ!” îi strigă un puști de grădiniță mamei împreună cu care a pornit spre Cișmigiu.
Pe Lipscani, printre mesele de la terase pline cu cocktailuri colorate, cu umbreluțe, scoase după ploaie, în speranța că norii nu se vor mai scutura și pe seară, vezi imediat niște pupuși uriașe, ale căror capete ajung în dreptul ultimelor etaje ale clădirilor de altădată, unele refăcute, altele ba. Păpușile sunt manevrate de actori și actrițe, trecătorii se strâng imediat, copiii țipă încântați, înghețata le curge din cornet, păpușile se apleacă și vorbesc cu ei, stau la poză și se lasă trase de sfori de micuții barbari care ridică fustele doamnelor gigantice și-i trag de haine sau de barbă pe domnii uriași, ca zmeii din poveste, care le însoțesc. „Sunt de la Țăndărică!” urlă un țânc speriat și fascinat la mama care fotografiază de zor. Nu sunt de la Țăndărică, sunt de la Caramandran, special pentru festival. Dar ce contează?
Contează că orașul parcă le-a scos în cale niște personaje de care habar n-aveau. De altfel, acesta este unul dintre scopurile tradiționale ale teatrului de stradă: să surprindă și să te arunce imediat în poveste, fără a abuza de convenții și preparative. Teatrul de stradă a invadat Bucureștiul la B-FIT in the Street, trimițând peste două sute de artiști de la companii străine să întrerupă ritmul cotidian și să suspende timpul, măcar câteva minute, cu scene imaginare: ciondăneli grotești în familii asemenea, momente de circ într-un cort vesel din Piața Universității, unde spectatorii care se adăpostesc de ploaie cântă „L’apparat parade” împreună cu artiștii francezi etc.
Spre seară, ajungând aproape de Hanul lui Manuc, chiar în spate, lângă Curtea Veche și Biserica Sf. Anton, dai de o scenă improvizată. Pe ea, o perdea grena, care momentan nu acoperă nimic, și niște actori care repetă, în fața unor spectatori care s-au grăbit să-și ocupe un loc pe scaunele de plastic, deloc multe. „Aseară n-am putut să rămân, că ploua groaznic”, îi spune o doamnă fiicei care-și rulează absentă o țigară și o aprinde. Pe primul rând, trei copilași murdari, dârdâind de frig, se uită la pozele colorate din pliantul cu programul festivalului. Sigur nu știu să citească, sigur nu știu ce e acela teatru, dar au ocazia să afle. Și nu oricum, ci direct, de la trupa Shakespeare’s Globe, oprită pentru câteva reprezentații cu „Hamlet” la București, după ce anul acesta a mai jucat în douăsprezece țări, în cadrul turneului inițiat în 2014, când se împlinesc patru sute cincizeci de ani de la nașterea lui William Shakespeare. Scaunele de plastic se umplu în câteva minute, norii de adună, trecătorii se opresc, actorii repetă, de pe scenă vin ritmuri de acordeon și vioară, fantoma regelui ucis mișelește își închide butonii la cămașă, Laertes își așază geamantanul, mulatra Ofelia coboară printre spectatorii să anunțe că vor începe în câteva clipe, Hamlet, prezent de data asta în persoana unui actor de culoare, discută zâmbitor cu colegii, în mijlocul scenei.
În public umbrelele se deschid una câte una la câteva minute după ce începe spectacolul care se va plimba până în 2016, în cadrul turneului Globe to Globe, care vrea să arate acest „Hamlet” în toate statele lumii, România fiind a treisprezecea țară în care se oprește. Montarea lasă tot greul pe umerii actorilor, decorul e minim, ca și costumele. Povestea prinde contur, sprijinindu-se din când în când pe muzică. Spectatorii nu sunt nici pe departe gălăgioși și empatici cum vor fi fost cei de pe vremea lui Shakespeare. Stau cuminți sub umbrele și privesc o trupă celebră într-un spectacol de o simplitate care sigur îi pune pe gânduri.
E ultima reprezentație din România, susținută în penultima zi a celei de-a șasea ediții a festivalului. În ultima zi a evenimentului, 1 iunie, trupele de artiști din Spania, Italia, Franța, Olanda, Marea Britanie, Belgia sau Australia au descins din nou în oraș, până spre seară, cu momentele lor de acrobație, cu instalațiile lor suspendate, cu păpușile lor, cu luminile lor. Un ocol al poveștilor în câteva zile, un ocol al orașului într-un festival care pune punct. Până la anul, când o ia de la capăt.
Print