„Oricine poate dansa, trebuie doar să-ţi asculţi inima!”

Maria Seiculescu, Teatrologie, Anul I

Vă propunem, începând din acest număr, o secţiune specială, dedicată lucrărilor studenţilor teatrologi de la UNATC Bucureşti.

Coregraful şi dansatorul Răzvan Mazilu, acum în calitate de regizor, a adus pe scena Teatrului Odeon imaginea unui nume important în lumea dansului, Isadora Duncan, prin piesa lui Martin Sherman, „Când Isadora dansa”. 

Textul renumitului dramaturg american a fost preluat de mai multe teatre celebre în lume (unul dintre ele fiind „Globe Theatre” din Londra, în regia lui Robert Allan Ackerman, 1991). În 2009, Răzvan Mazilu a montat piesă la Teatrul Meli din Atena, pentru ca în 2012 regizorul să pună în scenă încă o dată piesa, la Teatrul Odeon din Bucureşti.

Contrar asteptărilor, trupul Isadorei nu mai dansează, dar spiritul ei da. Piesa, respectiv spectacolul, vizează o perioadă din viaţa artistei lipsită de Gloria de altădată. Fără bani, fără copii (în urma pierderii lor suferă enorm), dar alături de un bărbat, tânăr poet, Serghei Esenin, Isadora, vrea o nouă şcoală de dans, prin care să se împlinească în toate sensurile. Contextul nu o ajută, cum nu reuşeşte s-o ajute nici măcar cea mai bună prietenă a ei, Mary Desti.

Spectacolul pare, la prima vedere, doar un portret al dansatoarei, dar are puterea de a duce particularul în universal. Prin Isadora, interpretată de Maia Morgenstern, prin viaţa ei tumultuoasă, dar de succes până la un punct, dansul apare ca mod de comunicare ce ar putea rezolva problema cunoaşterii unei limbi comune, un mod de cunoaştere în primul rând a sinelui, iar în al doilea rând a naturii. „Oricine poate dansa, trebuie doar să-ţi asculţi inima!”, spune Isadora. Regizorul rezolvă intelgent momentul de mare tensiune din casa Isadorei, în care apare a cincea limbă (suedeză, pe lângă cele iniţiale – engleză, franceză, rusă, italiană), necunoscută personajelor prezente pe scenă, adresându-se direct publicului, cerându-i ajutor. Răspuns nu se primeşte, dar întrebarea rămâne în interiorul spectatorului.

Se păstrează coerenţa pe parcursul întregului spectacol, care este circular, se deschide şi se închide armonios, odată cu trupul feminin şi delicat al Monicăi Petrică, spiritul Isadorei, ce încă mai dansează.  Deşi te astepţi la un spectacol dans, vezi unul de teatru, cu momente de dans potrivit inserate.

Maia Morgenstern, interpreta rolului principal, merge pe linia tragicomic trasată de regizor, alegând un culoar plăcut pentru spectator, fără prea multe excese evidente. Acest tip de comic este bine accentuat în spectacol, care ar trebui să aibă impact într-o societatea ca a noastră şi să se apropie de sufletele noastre.

Mihai Smarandache îl interpretează pe tânărul poet rus Serghei Esenin, vorbind numai ruseşte. Actorul reuşeşte să aducă aerul comic al poetului alcoolic, crud, răzvrătit şi orgolios. Rezolvarea conflictului dintre Isadora şi Serghei pe tema efemerităţii celor două arte, dansul şi poezia, este frumos gândită de regizor, care-i dă actorului o chitară, cu care interpretul realizează un moment discret de tensiune, bine completat de partenera de joc.

Celelalte trei apariţii feminine – Rodica Mandache (Mary Desti), Oana Ştefănescu (Miss Belzer), Jeanine Stavarache (Jeanne) – sunt personaje cu un impact vizual puternic. Poate că acesta este mai puţin evident în cazul celei de-a doua, care interpretează o traducătoare accentuându-i delicateţea, pasiunea, onestitatea. În rolul din acest spectacol, Rodica Mandache este însă o apariţie excentrică, surprinzătoare. Ajutată de costumul foarte amuzant şi bine ales de însuşi Răzvan Mazilu, actriţa o aduce pe scenă pe Mary, „cea mai bătrână prietenă”, cea care vrea să o ajute pe Isadora, dar nu reuşeşte.  Deşi interpretează un personaj cu puţine replici şi toate în franceză, dar importante în anumite momente, Jeanine Stavarache îşi descoperă uşor şi frumos personajul, de la „statuia” iniţială şi seacă la omul cu simţul umorului, care învesleşte scena când apare.

Alexandros Eliopolos este tânărul a cărui mamă o văzuse pe Isadora dansând şi este un pianist în plină glorie. Interpretarea actorului Vlad Logigan accentueză inocenţa şi puritatea adolescentului. Amuzant prin accentul grecesc, reuşeşte să traseze şi dimensiunea psihologică a personajului.

Mihai Păcurar a creat un decor simplu. De la ridicarea cortinei, spectatorul este surprins de tavanul ciudat, ce trimite la arhitectura Greciei antice, idealul Isadorei, sugestie care creează însă şi sentimentul sfârşitului. Universul este în decădere. Elementele de decor contribuie la această stare, un pian, funcţional, dar nu bun, şi un scaun vechi, răsturnat. Regizorul alege să folosească pianul ca formă ce serveşte mai multor scopuri – el este şi pat, şi masă, şi criptă.

Luminile (Lucian Moga) se pliază aproape insesizabil pe trecerile uneori bruşte de la bună-dispoziţie la tristeţe ale personajelor, iar atmosfera păstrează permanent o urmă de tensiune.

Toate elementele se îmbină într-un ritm normal, nu rapid, dezvăluind condiţia artistului neîmplinit în trei ipostaze diferite, într-un spectacol în care primează, aproape două ore, armonia şi simplitatea.