Este actor la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar ar fi putut fi preot, pentru că înainte de a se înscrie la IATC a urmat cursurile Seminarului Teologic şi apoi ale Facultăţii de Teologie. Crede cu tărie că pentru a fi actor e nevoie de har, de un har asemănător ca „textură” cu cel de care e nevoie pentru a deveni preot. Este autorul unei lucrări de doctorat, încă nepublicată, intitulată „Teatralitatea liturghiei ortodoxe”. Despre sacralitatea teatrului şi teatralitatea actului liturgic, am stat de vorbă cu actorul Ovidiu Cuncea.

Aţi urmat seminarul teologic şi apoi aţi ales să deveniţi actor. Care a fost de fapt drumul?

În clasa a II-a m-a distribuit în Ionel din „Vizita” lui Caragiale, profesoara mea de germană, Monica Ciora, care se ocupa de cercul şcolii. După aia am tot fost distribuit şi am luat premii pe la Cântarea României… Asta a fost prima chemare. Prin clasa a opta au început să apară primele gânduri să dau la teatru. Părinţii mei, care erau foarte buni prieteni cu o familie de actori, din Piteşti, Ileana şi Ion Focşa, au fost influenţaţi de ei. „Nu dom’le, să nu facă teatru, că sunt puţine locuri, n-o să intre, se ratează dacă dă de zece ori etc.”. Apoi, prin clasa a noua, un preot care stătea cu noi în bloc m-a rugat să-l ajut să ducă o maşină de spălat acasă. L-am ajutat, am dus maşina de spălat în casă, el m-a servit cu ceva… Şi pe urmă zice „Ovidiu, nu vrei să mergi cu mine la biserică duminică, la liturghie.” „Ba da, părinte, zic.” Eram bucuros, că trebuia să merg undeva, la ţară… Era prima dată când intram în altar. Asta a fost a doua chemare. Întâlnirea cu sacrul. Era pentru prima dată în viaţă când mi se întâmpla lucrul ăsta. Adică: „nu trece prin faţa Sfintei mese că e loc sfinţit, aşază-te în genunchi că acum se pogoară Duhul Sfânt.” Şi nu pot să uit toată viaţa mea ce-am trăit atunci. Nu pot să uit toată viaţă întrebările care au apărut imediat. Ce înseamnă loc sfinţit? Şi parcă, atunci când treceam pe lângă el, simţeam o energie. După asta i-am spus maică-mii într-o doară, iar ea s-a agăţat foarte tare de lucru acesta. Actorii de care spuneam, Ileana şi Ion Focşa, m-au prezentat unui preot, un fost director de seminar teologic şi am început un fel de meditaţii cu el, un fel de ucenicie de fapt. Pentru că stăteam de dimineaţa, de la ora 9, timp de vreo trei luni, în vacanţe, până seara la ora 9. Mâncam cu el, beam cu el, nu mi-a cerut nici un ban. Făceam meditaţii, vorbeam… Era un preot care îi cunoscuse pe toţi regii României, pe toţi patriarhii. Mi-aduc aminte că avea 60 de mii de metri de bandă de magnetofon cu toate vocile celebre, de la Aristide Demetriade, la Vraca şi Aristiţa Romanescu.

Am intrat apoi la seminarul teologic şi în timpul seminarului făceam serbări, aveam nebunia asta cu teatrul în continuare. Am făcut nişte serate, Blaga, Eminescu. Televizor n-aveam, era un regim de cazarmă la internat, aşa că făceam serate… La Revoluţie, terminasem seminarul, eram student în anul I la Teologie, treceam în anul II şi am aflat atunci, în vacanţa de vară, că am putea să ne înscriem şi la altă facultate. Şi m-am dus să întreb la IATC. Eu venisem pentru o restanţă, era prin septembrie. M-am dus să mă înscriu în penultima zi. Mi-am făcut toate actele foarte repede. Iată ce înseamnă un destin, când vrea cineva să ţi se întâmple… M-am înscris în ultima zi, ultimul, ultimul, după o întreagă aventură cu actele. Şi am reuşit… Şi asta fost viaţa mea.

Să înţeleg că chemarea spre teatru a fost mai puternică decât cealaltă? Vă pare rău că n-aţi devenit preot?

Dorinţa a fost mai mare, nu chemarea. Pentru că e „fermecătoare” meseria asta. E fermecătoare, adică ar face farmece. Pe când cealaltă este o misiune.

Şi n-aţi vrut să vă asumaţi misiunea?

Mi-aş asuma-o şi acum, numai că uneori mi-e frică. De multe ori oscilez între una şi cealaltă.

Aţi scris o lucrare de doctorat numită „Teatralitatea liturghiei ortodoxe”. Cât teatral e în liturghie şi cât sacru pe scenă?

Eu am lucrat pentru teza asta vreo 20 de ani. Aş fi făcut aceeaşi teză şi la teologie. E o idee din 1988. De ce am vrut să fac lucrarea asta? Pentru că orice fapt, orice eveniment, care are putere şi profunzime şi măreţie capătă teatralitate. Actul măreţ este actul hristic. Nu există nici o liturghie. Liturghia există doar în ruperea pâinii. „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu…” Ea s-a transformat, cu o enormă teatralitate, într-o liturghie care ţine două ore, în care publicul-credincioşii răspund, are personaje principale, secundare… Un act care a devenit memorabil, cel al lui Iisus Hristos şi al apostolilor, s-a transformat într-o piesă, care nu e de teatru şi nici nu e teatru, este o manifestare teatrală, cu teatralitate, un act religios care are teatralitate. Ca şi un act teatral care are sacralitate.

Numai că teatrul de foarte multe ori în istorie a murit. Şi dacă te uiţi la ce trăim acum o să vezi că asta se întâmpla în perioada antică, greco-romană. În toată perioada în care teatrul a devenit circ, deci şi-a pierdut sacralitatea… a murit.

Şi cât mai e acum sacru în teatru?

Foarte puţin. Ca să fie salvat… dar nu se poate, clar, el se va stinge, cu siguranţă. E un ciclu istoric. Se va duce înspre circ, se va transforma în circ şi va fi iar o perioadă în care va dispărea. Noi n-o prindem, dar ea va veni cu siguranţă. Uitaţi-vă ce se întâmplă. Nimic nu-l mai mulţumeşte pe om. Pe vremea mea, când vedeam o fată şi o ţineam de mână mi se părea mai mult decât un act sexual. Când îi vedeam un genunchi mi se părea că aproape e dezbrăcată. Acum nu mai satisface nici măcar dezbrăcatul de tot… Aici se va ajunge. Totuşi, încă, în teatru s-a mai păstrat ceva, mai există puţin din credinţa aia de biserică. Când se va transforma într-un mall cultural se va pierde.

Cât de departe poate merge libertatea actorului pe scenă? Cât poate să facă pentru ca ceea ce face să nu treacă graniţa dintre bine şi rău…

Meseria de actor este o meserie în care trebuie să arăţi şi partea diavolească. Aici începe problema meseriei. De-aici începe discuţia. Nu poţi să condamni un actor care se dezbracă pe scenă.

Dar dacă face asta e un păcat?

Depinde ce primeşte spectatorul… E un păcat, da. E fragilă limita. Dacă spectatorul primeşte ideea că nu e bine să faci asta. Ceva de genul: „Uitaţi-vă cât de mitocani, de răi, de netrebnici am devenit, adică nemaiavând moralitate, credinţă, nimic…” Iar eu spun chestia asta dezbrăcându-mă şi făcând nu ştiu ce, justificat, iar spectatorul pleacă acasă punându-şi probleme şi întrebându-se „Doamne, unde am ajuns?” atunci e salvabil. Dar în momentul în care o face în sine, din dorinţa de a avea spectatori şi pentru ca spectatorii să se scarpine pe burtă şi să zică: „Ce buni suntem noi că mergem la teatru şi ce deştepţi şi frumoşi suntem” atunci e condamnabil. Iadul e pavat cu intenţii bune, nu? Orice intenţie poate să scape… E pe muchie întotdeauna, dar ăsta e teatrul.

Cât poate să păstreze un actor valorile creştinismului, într-o viaţă de actor? Sunt compatibile?

Pentru mine salvarea e rugăciunea mea. Şi să refuzi. Un actor mare e un actor care ştie să refuze. Da, se poate duce o viaţă de creştin… Sunt foarte mulţi actori care trăiesc mai frumos decât mulţi dintre preoţi. Nu există alb şi negru. Există gri. Şi undeva, între ele, există şi alte culori…

Cât de fragilă e graniţa pe scenă între Dumnezeu şi diavol, între bine şi rău?

Eu am scris lucrarea asta ca să salvez actorul. Eu cred că Liturghia e supremul spectacol al lumii şi cel mai măreţ, şi unic, şi irepetabil, în care în chip real se transformă Iisus Hristos în trup şi sânge. Iar, în teatru, sacralitate este atâta timp cât un personaj se transformă în trupul şi sângele personajului pe care-l interpretează pentru o secundă de har divin care se pogoară şi spectatorul uită de sine. Binele şi răul există şi în teatru, la fel ca şi în viaţă, la fel ca şi în biserică. Credeţi că-n biserică nu intră şi preoţi care au în ei înşişi şi bine, şi rău? Oamenii care intră în biserică intră şi cu bine, şi cu rău… Peste tot e bine şi rău. De ce n-ar fi şi în teatru? Teatrul este o clipă de viaţă.

Aţi simţit vreodată, pe scenă, că nu e locul în care ar trebui să fiţi sau că păcătuiţi, în sensul creştin al cuvântului? Atât de puternic încât să vreţi să renunţaţi la actorie?

Am simţi asta de multe ori. In postul Crăciunului, am fost la Patriarhie şi am cerut să mă preoţesc. Nu depinde de mine, am făcut o hârtie, am lăsat-o acolo… Dar vreau să rămân şi actor. Nu ştiu dacă se poate aşa ceva. De ce n-aş putea să fiu preot şi actor în acelaşi timp? Nu ştiu dacă e bine. Dar mă chinuie. Şi uneori mă cheamă partea aia mai mult decât asta…

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print