Paliluleni, hai mai cu viaţă! Ce dracu’?

Ce lume josnică, ce loc decrepit, ce oameni abulici, ce pâclă, ce ger, ce broaşte râioase, jeg, alcool, mizerie, lene şi dezgust! Frumos mai e la Palilula!

Sub deviza „Trăiască neamul nostru, ăla rău şi puturos!”, undeva între ironie, milă, băşcălie, luciditate şi greaţă, la Palilula, Silviu Purcărete descrie un loc şi povestea lui. Personajele nu au parcursuri, ci biografii, întâmplările sunt înşirate, ca broaştele, pe sfoară, convenţia e la vedere, indicaţiile de cod la tot pasul, iar personajul principal, Palilula, evoluează în toată splendoarea sa lălâie şi dezumanizantă. Serafim, pediatrul tânăr pe meleagurile „câmpiei valahe” e la început un pretext de a face cunoştinţă cu oamenii locului, apoi pretext pentru a vedea în timp real decadenţa şi ruinarea pe chipul său, în timp ce se afundă până când se confundă de-a binelea cu spiritul palilulesc.

Acest adjectiv nu e doar o invenţie, nu e doar o figură de stil pornită din orgoliu creator. E un imperativ atunci când vorbim de filmul lui Purcărete. Palilula e în fiecare dintre noi – bine camuflată de rigorile moralei şi conduitei sociale. Dar, fiţi sinceri, dragi paliluleni; lăsaţi jos geamantanele cu cărţi, puneţi-vă nasul roşu şi machiajul gros şi haideţi la Boema! Pe Caragiale ne-am obişnuit să-l vedem ca statuie, când vorbim de Ionescu adoptăm condescendenţă universitară, iar Mazilu e un soi de nostalgie a unui absurd la care doar cei puţini aleşi pot accede. Să fim serioşi! Tot la Palilula s-au născut şi Miticii, şi Beranger, şi Costel! Grandiflora e Capşa cea elegantă şi iazul lui Barză e Cişmigiul. Nu privim şi noi autopsii în direct, zi de zi, cu ochii injectaţi la jurnalele de ştiri? Nu bem şi mâncăm fără măsură la orice sărbătoare legală, ilegală, importată, autohtonă, sfârşit de săptămână la iarbă verde, mini-vacanţă la mare, weekend romantic la munte şi concediu la all-inclusiv? De unde atâta pudibonderie şi ruşine? Doar am crescut toţi cu o ţâţă în gură şi am dat repede laptele pe palinca de dimineaţă pe stomacul gol şi ţuica dinaintea mesei – că doar face poftă de mâncare; sănătate curată, mamă!

„Undeva la Palilula” nici nu putea să fie altfel decât exagerat, mult, opulent, megalomanic, excesiv, abuziv, grotesc, dement… nu ar fi fost deloc. Demonstraţia e dusă până la capăt şi altfel nu se putea. Da, e beţie de imagini, da, nu există un fir roşu al acţiunii, da, poveştile nu derivă firesc din una în alta, da e abuz de orori, da, da, da. Altfel nu se putea. În fond, regizorul a declarat de la bun început că a avut nevoie de mijloacele filmului pentru a spune această poveste. E profund teatral şi cu bună ştiinţă. Dar e frumos. E viu. Replicile au ritm, personajele sunt admirabile, rezolvate până în cele mai mici detalii de la început la sfârşit, decorurile, muzica şi imaginea merg mână în mână şi descriu acest spaţiu imaginat din inconştientul colectiv al unui soi de oameni din „câmpia valahă”.

În sfârşit pot merge la un film românesc, de artă, să văd o poveste – care îmi place sau nu, care îmi provoacă greaţă sau poftă nebună de ouă ochiuri şi pui de baltă, care mă emoţionează sau mă face să râd în hohote şi în care vreau-nu vreau mă cam regăsesc eu, românul. Dacă mai sunt şi oltean acu’ spun muierii să trântească o varză să mergem în cimitir la pomană şi să torn eu, cu mâna mea, de băut lu’ răposatu’ cu triftoru’; că tare-i mai plăcea lu’ bietu’ tătuţu’! Oricum ar fi, ies din sală ceva mai scuturat decât după realismul pur şi crud şi plicticos al „noului val”. În Palilula se întâmplă lucruri. Avem ce vedea. E adevărat, nu aşteptăm două ore acţiunea pentru ca atunci când pistolul trage în sfârşit să se facă „poc” din gură. Purcărete nu are atâta cinism. El e cinstit şi sincer. Se arată în primul rând pe el, cu obsesiile lui, cu poftele lui, cu coşmarurile lui. Scoate din imaginar o lume şi ne-o pune în braţe. A avut acest curaj. Mai rămâne ca şi noi să fim pe potrivă.

Mie mi-e dragă Palilula. Vizionând filmul îi duceam dorul şi tânjeam după un chiolhan adevărat. De ce să fim snobi şi să nu recunoaştem? Toţi ne-am născut la Palilula şi am fugit care încotro. Haideţi să mergem acasă! Măcar în vizită. Şi mai cu viaţă! Ce dracu’?

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.