Prin ferestrele de deasupra intră o rază de lumină. Pereţi cenuşii, nesfârşiţi şi neterminaţi, un interior ca o biserică veche uitată netencuită, în care se adăpostesc printre munţi de cenuşă două pubele de gunoi uriaşe. O uşă veche şi o nişă ca un şemineu, şi el uitat la jumătatea drumului, ca un altar ce n-a apucat niciodată să fie folosit. În mijlocul scenei, un fotoliu-cărucior cu rotile şi în el, pierdută, o fiinţă cu faţa acoperită. E Hamm.
„Partida” începe. În scenă intră Clov şi cercetează terenul. Capacul de la pubele, praful-cenuşă de pe jos, pereţii, scaunul, caută cu privirea toate ungherele, merge greu şi fiecare pas pare măsurat în ani, se întoarce, mereu nesigur, mereu perfect sigur de tot ce este în jur.
Este „cronica prescurtată” a unui început de „Sfârşit de partidă”, pus în scenă de Alexandru Tocilescu la Teatrul Metropolis din Bucureşti.
Doi oameni stau pierduţi…
Nu se întâmplă prea des pe scenele din România ultimilor ani să simţi într-o sală de spectacol că un actor dilată spaţiul şi timpul după bunul lui plac şi că fiecare gest capătă dimensiuni demiurgice. Nu se întâmplă prea des să descoperi în vorbele unui actor, în priviri, în fiecare înclinare a capului, în fiecare cuvânt nerostit şi-n fiecare sunet, toate spaimele care bântuie omenirea de la naşterea ei încoace. Nu se întâmplă pre des nici să simţi cum o mare de gânduri stă să năvălească dinspre el spre tine, să rupă malurile şi să te înece în disperările lui imposibil de rostit şi imposibil de nerostit… Şi totuşi se întâmplă pe scena de la Metropolis în „Sfârşit de partidă”. Mihai Constantin – Clov şi Răzvan Vasilescu – Hamm. E un dialog nebunesc, e toată lipsa de sens a lumii şi a universului, aşa cum a compus-o Beckett, decriptată însă într-un limbaj în care capătă sens.
Nu e nici un haos pe scenă în montarea lui Tocilescu, nu e nimic absurd, nimic de neîntâmplat. E o poveste despre doi oameni îngropaţi în propria nefericire, incapabili să mai reacţioneze la nefericirea celuilalt. Doi oameni care stau pierduţi şi ascunşi într-un mormânt şi care, din când în când, privesc marea… prin fereastra închisă. Unul cu o lunetă, celălalt prin ochii celui dintâi, pentru că e închis în corpul lui ca un prizonier într-o celulă. E invalid şi orb. Şi disperarea îi dă dreptul să-l chinuiască pe cel de lângă el. Pentru că vede şi merge.
Gândită ca un joc sau ca un moment de teatru în teatru, întreaga montare de la Metropolis seamănă cu o uriaşă fotografie în mişcare, în care timp de aproape două ore, doi actori în mijlocul scenei şi încă doi închişi în pubele (Ion Besoiu şi Irina Petrescu) reinventează lumea şi o ucid la loc. Ale cărei (non)sensuri sunt cuprinse toate în bancul cu croitorul spus de Nagg, bărbatul din gunoi. Un croitor lucrează la o pereche de pantaloni mai bine de trei luni. Când clientul îi reproşează, dându-i-L exemplu pe Dumnezeu care a terminat lumea în şase zile, croitorul îi răspunde: Da, a făcut-o în şase zile, dar uite ce-a ieşit…
Un vid de cenuşă
E lung şi scurt drumul de la scena groparilor din „Hamlet” la dialogul atât de nebunesc şi de logic al lui Beckett. Iar în interpretarea de la Metropolis se simte pe alocuri o adiere de Cehov. În tristeţea cu care Mihai Constantin vorbeşte şi plânge despre suferinţă. În resemnarea demnă – atât de uşor confundabilă cu ne-simţirea – cu care răspunde la întrebarea perversă a celuilalt despre fericire: Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată…
Regizorul anulează aproape în întregime dimensiunea catalogată de obicei drept „absurdă” a textului, închizând-o în firescul unei poveşti dintre doi oameni care pe rând îşi devin victimă şi călău, care mereu vor să plece, dar nu pot, dependenţi unul de disperarea celuilalt şi amândoi prăbuşiţi în ei înşişi.
Povestea nu există. E, mai degrabă, o non-poveste. E istoria a două vieţi, multiplicate la infinit, răspândite peste tot în lume şi numite „oameni”. Ce aşteaptă cei doi? Nimic. Ce speră? Nimic. La ce visează? La nimic. Pentru ce trăiesc? Pentru nimic. Cât de mult cântăresc unul în ochii celuilalt? Nimic. Cât de mult cântăreşte universul întreg, lumea, Dumnezeu? Nimic. Sunt toate anulate şi rămâne în schimb un vid de cenuşă, un munte de gunoi, o încăpere ca o celulă. Scenografia Mariei Sturdza conturează spaţiul perfect în care Nimicul există. E locul cel mai potrivit în care Hamm să-şi spună povestea pe care nimeni nu vrea să i-o asculte. Alături, cu capetele iţite din pubele, Nell şi Nagg mor fără cuvinte.
O stranie formă de haos ordonat creează Tocilescu în acest „Sfârşit de partidă”. Ordonează gesturile, pare să le dea sens cuvintelor, să potrivească imaginea întreagă peste ele şi apoi, brusc, le anulează. Hamm vrea să ştie cum e lumea şi, ca să afle, pipăie zidurile. Vrea să ştie cum e lumea şi îi cere lui Clov să-l aşeze în dreptul ferestrei, ca să simtă marea. Clov nu vrea să ştie cum e lumea. Pentru că el cunoaşte şi zidurile, şi fereastra.
Lumea lor, cu micile ei ritualuri, e joc de-a viaţa şi de-a moartea. Subtil, interpretarea regizorală conturează ideea că „partida” urmează să fie reluată. Toate se închid, scena arată ca la început. Un singur „detaliu” arată că acolo s-a întâmplat ceva… Clov – în dreptul uşii împietrit şi plecând… mereu plecând.
Print