Pentru că la început de an se poartă retrospectivele, vă oferim în primul număr din 2013 câteva dintre cele mai citite interviuri din revista noastră. Dialogurile cu oamenii de teatru din România şi nu numai au fost una dintre preocupările noastre majore, în încercarea de a oferi o imagine cât mai amplă asupra vieţii noastre teatrale.
Regizori, actori, scenografi, dramaturgi şi coregrafi au trecut, pe rând, pe la divanul nostru, vorbind despre ei înşişi şi despre existenţa lor în artă, cu nostalgie, cu furie, cu căldură, cu indignare, cu optimism, cu scepticism, cu glume, cu sentinţe ş.a.m.d. Într-o lume în care de obicei se comentează despre ei, se vorbeşte despre ei, se scrie despre ei, am încercat pe cât posibil să vorbim cu ei. Să le aflăm opiniile, poveştile şi uneori faţa nevăzută a ceea ce se întâmplă pe scenă sau în spatele ei. Cuvintele lor au stârnit comentarii uneori acide, alteori înduioşătoare. Au fost oameni din generaţii diferite, din diverse structuri ale lumii teatrale, în varii momente ale existenţei lor artistice, oameni ale căror răspunsuri, adunate laolaltă, alcătuiesc o imagine relevantă a ceea ce înseamnă în prezent teatrul din România, cu bune şi cu rele.
La început de 2013, am ales cele mai citite cincisprezece interviuri, pe care vi le oferim spre recitire şi recomentare, laolaltă cu câteva pagini despre teatru din volumele publicate în Colecţia Yorick, pe care vi le prezentăm, de asemenea, ca exerciţiu de gândire… Eugenio Barba, Yuryi Kordonskyi, Oana Pellea, Marius Manole, Andrei Şerban, Victor Ioan Frunză, Alexandru Tocilescu, Dan Puric, Laszlo Bocsardi, Vlad Ivanov, Valentin Nicolau, Saviana Stănescu, Andreea Bibiri, Dragoş Buhagiar şi Gigi Căciuleanu, într-o ordine aleatorie, sunt cele cincisprezece nume care au stârnit cel mai mult atenţia cititorilor noştri de-a lungul timpului. Unele sunt poveşti de viaţă, altele propun teme de dezbatere, altele şi, şi… Dar toate sunt, într-un fel sau altul, un posibil răspuns la întrebarea: De ce teatru? O întrebare la care cuvintele lui Peter Brook pot aduce o idee în plus. Căci lucrurile stau aşa: „Teatrul a avut dintotdeauna un rol important de jucat: să distrug tabuuri sociale, să rupă bariere şi să pună sub semnul întrebării convingeri deja stabilite. Rolul teatrului era să şocheze. Dar azi teatrul nu mai şochează pe nimeni. Violenţa, scandalul şi ridicolul mereu prezente pe ecranele de televiziune reflectă şocurile neînsemnate, dar repetate ale vieţii noastre zilnice lipsite de eroism. Departe de orice vis eroic, singura noastră consolare e să avem o licărire din ce lipseşte, să putem obţine semne dintr-o altă lume la care nu mai avem acces.”
as mai adauga 2 interviuri care m-au emotionat :marian ralea si marius stanescu 🙂