În urmă cu aproape două luni, la Teatrul Bouffes du Nord de la Paris a avut loc premiera spectacolului Battlefield după „Mahabharata“, în regia legendarului cuplu de creatori Peter Brook și Marie-Helene Estienne. Întoarcerea la epopeea indiană, în care se află tot ce pot ști oamenii despre oameni, are loc la treizeci de ani de la realizarea celebrului spectacol „Mahabharata“, punct esențial pe harta destinului artistic al cunoscutului regizor englez.
Câteva săptămâni au trecut, așadar, de la lansarea la apă a noului spectacol, pentru care poemul indian pare doar un pretext, dar nu orice pretext, ci unul solid și flexibil, pornind de la care se poate privi spre lumea violentă din secolul XXI. Acestei lumi care se confruntă cu „masacre, cruzime, terorism“ a dorit să i se adreseze Peter Brook într-un an negru pentru Paris, orașul în care a făcut teatru câteva decenii. Și, la nici două luni de la premieră, când producția este deja în turneu, capitala Franței trece printr-o tragedie fără margini, așa cum numai străvechile epopei puteau povesti, o tragedie a lumii moderne care trebuie să se oprească din goană și să se gândească, spune regizorul.
De altfel, foarte rezervat în mărturisirile despre „Battlefield“, despre nesfârșitul câmp de luptă care este istoria omului sau omul însuși, Peter Brook și-a conceput cel mai recent spectacol tocmai cu gândul la un teatru „al responsabilității“, dar departe de „teatrul politic“.
Pornind de la o poveste despre nedreptate, resentimente și răzbunare, noua producție îi vorbește omului de azi, inevitabil și invariabil zoon politikon, despre intoleranță și cruzime. În Parisul însângerat al anului 2015, Peter Brook, Marie-Helene Estienne, patru actori și întreaga echipă au lucrat la „Battlefield“ privind cu un ochi la istoria îndepărtată, imemorială, și cu celălalt la realitatea înconjurătoare. „Când vedem ce se întâmplă ne înfuriem, suntem dezgustați, mânioși. Dar la teatru putem trece de asemenea momente, astfel încât să ieșim din sală mai încrezători, mai curajoși, spunându-ne că putem face față vieții“, a declarat regizorul în interviul publicat în cotidianul „Le Parisien“ la scurt timp după premieră. „Publicul nostru adevărat înseamnă Obama, Hollande, Putin și toți președinții. Întrebarea este cum își văd ei azi adversarii. Când am făcut spectacolul despre Vietnman („US“, 1966) am vrut ca la sfârșit să simțim propria noastră răspundere, nu ca să spun naiv că vietnamezii sau americanii sunt răi, ci ca să reflectăm ca niște adulți. Pentru mine, teatrul înseamnă posibilitatea ca într-o oră sau două, într-un loc al concentrării, împreună cu publicul, să trăim o experiență comună, astfel încât fiecare să plece apoi încărcat, cu propriile lui gânduri.“
Distilând un spectacol așa cum distilezi o esență, după cum au remarcat toți cronicarii, mergând pe calea simplității de tip zen și având permanent în vedere preocupările omului contemporan și amenințările care planează asupra societății prezentului, Peter Brook a vrut în primul rând să facă un fel de apel la luciditate și la deschidere, pentru care n-a găsit nimic mai convingător decât străvechiul poem: „Indienii spun, cu un aer un pic vanitos, că tot ce există se află în Mahabharata și că ce nu există în Mahabharata nu există nicăieri. Marea epopee scrisă în urmă cu câteva milenii s-a dezvoltat încetul cu încetul, a asimilat cele mai importante reflecții cosmice și metafizice, precum și lucrurile cele mai obișnuite ale vieții“.
Pornind de la un război ce duce la destrămarea unei familii și urmărind să arate „ce se întâmplă după bătălie“ sau efectele masacrului, spectacolul vizează o universalitate ce trebuie analizată în fiecare epocă, o universalitate ce implică, evident, și o repetitivitate a istoriei. Epopeea povestește despre milioane de morți rămași pe terenul de luptă după sfârșitul războiului. „O descrierere înspăimântătoare”, spune Peter Brook, care ar putea la fel de bine să vorbească despre fenomenul Hiroshima sau despre ce se întâmplă azi în Siria. Cei vinovați de ambele părți trăiesc o clipă de profundă înțelegere. Câștigătorii spun că victoria e o înfrângere, iar învinșii recunosc că ar fi putut împiedica războiul. Cel puțin, personajele din „Mahabharata“ au forța de a pune aceste întrebări“, explică regizorul.
Foto: Simon Annand
Print