Pierdute şi regăsite identităţi…

Au trecut 40 de ani de când apărea la Bucureşti volumul de schiţe dramatice subintitulat „Măşti contemporane”. Era la începutul anilor 70, iar teatrul lui Dumitru Solomon îşi contura „identităţile”. Puţin tragic şi puţin comic, puţin absurd şi puţin realist, semănând întocmai cu realitatea/ realităţile acelor „vremi” şi, în acelaşi timp, ale oricăror „vremi”, teatrul lui Dumitru Solomon îşi (re)descoperă – după aproape jumătate de secol – „identităţi”…

img_6281_2_311x207Montarea lui Victor Ioan Frunză de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila este o călătorie – în multele sensuri ale cuvântului – în şi înspre, dinspre şi prin(tre) spaţii teatrale, timpuri, lumi şi cuvinte. Spectacolul „Identităţi”, construit din şapte piese de teatru scurt, aparţinând primei părţi a creaţiei teatrale a lui Dumitru Solomon, se bazează pe formula geometriei variabile. Cât şi cum contemporaneizează Victor Ioan Frunză „măştile contemporane” ale dramaturgului… contemporane atunci cu anii 70 ai comunismului, când sensurile şi nonsensurile îşi aveau sensul lor, contemporane acum cu primii 20 de ani trecuţi, de democraţie, când nonsensurile şi-au modificat sensul.

Sunt 22 de roluri cele prin care Alin Florea, Monica Zugravu-Ivaşcu, Marcel Turcoianu, Silvia Tariq şi Radu Micu trec în cele şapte piese scurte. Şi este extraordinar sentimentul de apropiere, de „identitate”, de intimitate, de firesc (culmea!, într-un univers absurd), pe care regia şi interpretarea lor, deopotrivă, îl creează pe traseu.

Şapte spaţii, şapte poveşti

img_7420_276x184Şapte spaţii diferite din clădirea Teatrului „Maria Filotti”, un parcurs pe care actorii şi spectatorii îl fac împreună. Prima oprire, pe Scara B. Schiţa „Holul comun”. Doi vecini îşi dispută spaţiul, iar administratorul „moderează” disputa. Mobilă îngrămădită absurd, una peste alta, şi un non-dialog în care regia exploatează tocmai prăpastia care se deschide între cuvinte şi obiecte. „Scena” întreagă se reflectă în oglinda din faţă. Între ele, pe cele două scări, de-o parte şi de alta, spectatorii. Care, la alegere, pot privi „realitatea” direct în faţă sau… în oglindă. E aceeaşi. Ce se schimbă e doar unghiul de vedere. Să fie oare o metaforă în care directorul de scenă închide „contemporaneitatea”?!

Cel de-al doilea popas este Sala de recepţii. Un text cu influenţe ionesciene, transpus într-un spaţiu monumental. „Vânzări-cumpărări”, o joacă de-a cuvintele, în care spaţiu, sens, cuvânt sunt toate anulate. Şi fermecătoare rămâne forţa poeziei regizorului, care înstăpâneşte nefirescul ca frumuseţe absolută. Nimeni nu vinde şi nu cumpără decât de dragul ideii de a vinde sau de a cumpăra… colţul de est sau colţul de vest, colţul de sud sau colţul de nord. Acţiunea în sine nu există, doar cuvântul care îi ia locul, printre personaje colorate, coborâte dintr-o altă realitate. Din nou, contemporani cu Absurdul. Care, în cea de-a treia schiţă, se umanizează. Nu mai e făcut din litere, ci din carne. Un melodramatic „Dialog fără partener” – fără să capete însă accente de melodramă în interpretarea Monicăi Zugravu. Tristeţi şi disperări de femeie însingurată printre sunete de taste de maşină de scris ce se aud din spatele unei uşi. Şi la sfârşit, tot din spatele uşii, moartea lui… Călătoria printre spaţii capătă deja accentele morţii. Şi ceva ca de plastic, rece, sec, artificial se strecoară şi începe să erodeze cuvintele. Iar moartea se strecoară caraghios în sânul unei lumi care de aproape o veşnicie joacă „Pinacle”, duminica, la masa din sufragerie. E ordinea plină de dez-ordine, în care fericirea se construieşte pe tărâmul mişcător al cuvântului „a trişa”, în Foaierul mare al teatrului, mobilat cald şi puţin grotesc de scenografia Adrianei Grand şi muzica lui Tibor Cari. Două cupluri joacă dintotdeauna pinacle pe puncte, unul dintre ei trişează şi câştigă mereu, e micul lui secret şi marea lui izbândă de o viaţă. În momentul în care secretul se descoperă, fragila fericire se destramă şi în scenă intră moartea, adusă de ciocli cu mănuşi albe. Pe jumătate caraghioasă, pe jumătate înspăimântătoare, precum cântecelul din urmă al femeii care se lasă acoperită, printre lacrimi, de jerbe uriaşe.

Cămila care n-a existat…

img_7188_188x3171Tonul se modifică în următoarele două spaţii şi poveşti. În „Orient Express”, în Holul teatrului, un joc caragialian de-a confuzia între Paris şi Periş… Victor Ioan Frunză jonglează puţin cu spaime şi gânduri  – seducătoare manipulare – şi înseninează atmosfera. Un bilet de tren spre Paris/ Periş (la urma urmei care-i diferenţa?!) se transformă într-o idilă într-o gară… O bormaşină taie un perete de ghişeu, un călător devine bărbat şi o casieriţă devine femeie. Apoi „Superba, nevăzuta cămilă”. Lumea toată se pierde şi dispare, apare la loc nevăzută şi minunată, deopotrivă cu cea mai frumoasă cămilă care N-A EXISTAT vreodată. Iarăşi un joc despre nonsens. Despre a fi şi a părea. Şi mori de vânt. Sau cum să vinzi ce n-ai şi n-ai avut nicicând şi cum să te bucuri că ai cumpărat ceva ce nu există şi n-a existat nicicând. Ce sensuri trebuie să fi avut în comunism cămila cea nevăzută pe care o cumpără un client ce intră într-un magazin după cuie… Ce sensuri ascunde astăzi, în interpretarea lui Frunză, care se joacă aici din nou cu înăuntru/ în afară… Holul B al Teatrului „Maria Filotti” dă direct în stradă. Uşa se deschide şi spaţiile se confundă. Iar, la sfârşit, geamurile sunt acoperite din afară cu panouri uriaşe. Ieşirea e blocată.

Şi cea din urmă întâlnire. Cu „Apa” cu dispariţia şi întunericul. Scenografia Adrianei Grand, care reinventează spaţiile Teatrului din Brăila (cu siguranţă unul dintre cele mai frumoase teatre din România), propune chiar mai mult. Desenul spaţiilor explodează şi remodelează povestea, din exterior spre interior, din afară spre înăuntru.

Te pierzi în întuneric, din ce în ce mai adânc. E o linişte de sfârşit de lume, care păstrează toate ecourile zgomotelor care s-au stins. Câte un băţ de chibrit aprins în grabă sau o lumină vagă de lanternă deschid căi spre absurdul copleşitor al ultimei poveşti. Trei bărbaţi, X, Y şi Z, intră într-un subsol ca să caute posibilităţi de a ieşi de acolo. Şi apa începe să curgă (senzaţia este cutremurătoare!), oamenii încep să se înece şi în cele din urmă devin peşti… Se adaptează la mediu… Apoi revolta se stinge. Toate sensurile lumii şi ale vieţii se sting odată cu ea. Mediul i-a înghiţit. Atât.

Spectacolul se sfârşeşte în stradă… unde actorii ies la aplauze şi lumea întreagă intră în spectacol.

Fotografii de Adriana Grand

Print

2 Comentarii

  1. iulian tănase 21/12/2009
  2. cristina 12/02/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.