Poezie pe “ritmuri” de graffiti

Lumea puştilor de cartier are taine. Are poveşti. Printre blocuri cenuşii se întâmplă drame. Unele încep cu seringa plină de drogul „salvator”, altele se sfârşesc cu ea… Se strecoară prin lumea cea pestriţă (şi totuşi atât de monocoloră…) adieri de prime amoruri, adieri de dragoste târzie, nefericire multă, la kilogram, şi ceva, ceva poezie… Aşa aş reda în câteva vorbe povestea Alinei Nelega, pusă în scenă la Sala Studio a Teatrului Odeon şi produsă împreună cu Fundaţia Universal Artists Unforgettable.

„Graffiti.Drimz” e un spectacol generos. În primul rând pentru că le dă voie studenţilor de la UNATC să joace pe o scenă profesionistă şi să ia contact cu publicul, cu critica şi cu ei înşişi. E generos şi pentru că textul Alinei Nelega le oferă un spaţiu de desfăşurare în care e evident că se simt în largul lor. Se cântă live – ritmuri de hip-hop şi nu numai (Horia Butnaru şi Răzvan Alexe sunt cei doi studenţi care se ocupă de muzică) – se dansează, e evident că toţi se simt bine în scenă. E lumea de cartier, lumea din spatele blocurilor din anii de după ’89, care nu mai seamănă deloc cu lumea din spatele blocurilor din anii comunismului. Sunt poveştile puştilor care au devenit adolescenţi în cei douăzeci de ani câţi au trecut de la Revoluţie şi până acum, pe care unii le-au trăit şi de care mulţi doar au auzit. Dar e un univers întreg, care a bântuit creaţiile dramaturgilor tineri şi care a fost prezent adesea şi uneori prea adesea în spectacole, filme, muzică etc. ce s-au creat de-atunci încoace. Sigur că textul Alinei Nelega nu putea scăpa de poveştile devenite deja clişeu cu familia distrusă pentru că părinţii au plecat să muncească în străinătate, iar copiii au rămas acasă cu bunica să înfrunte singuri cei mai grei ani ai adolescenţei, cu traumele fiului care devine homosexual şi pentru că a asistat prea mult în copilărie la bătăile pe care tatăl i le aplica mamei, cu mama alcoolică pentru că soţul îi e la puşcărie de ani întregi… şi cu copii nefericiţi, distruşi, drogaţi, homosexuali… şi care desenează noaptea graffiti pe pereţii şcolilor. De-ţi vine să te întrebi dacă lumea chiar aşa e, dacă printre blocurile cenuşii chiar nu există nici un copil care să viseze normal, nu inspirat de aburii drogurilor, nici o familie cât de cât… Desigur, pe scenă normalitatea n-ar avea farmec şi justificare, nu-i aşa?! Şi totuşi am senzaţia că tocmai normalitatea este anormală şi că parcă ea ar fi „cazul”…

Dar să revenim la „Graffiti.Drimz”. Poveştile pe care Alina Nelega le aduce laolaltă, cu talent deopotrivă de dramaturg şi de regizor, au poezie şi au şi justificare pe scenă. Şi asta, poate, în primul rând pentru că distribuţia este formată aproape în exclusivitate din studenţi care se simt bine în mediul pe care li-l propune textul.

Cu o scenografie extrem de simplă, care-i aparţine Gabrielei Albu, câteva panouri care se mişcă dintr-o parte într-alta şi delimitează spaţii fictive, jucând şi rol de pereţi pentru graffiti, montarea Alinei Nelega are ritm, are duioşie şi are şi umor, absult esenţial într-o lume gri, gri, gri de tot…

Desigur că scena cea mai puternică a întregului spectacol rămâne cea dintre Florin Zamfirescu şi Cătălina Mustaţă, ea, mama puştiului puţin homosexual, el, tatăl băiatului cotat drept matematicianul şcolii… El îi face ei puţină curte, ea „mai nu vrea, mai se lasă”… Dar ar fi nedrept să îi comparăm cu prestaţiile studenţilor, care, de altfel, nu sunt deloc slabe. E-adevărat că Alina Nelega le creează exact acele situaţii scenice în care ei să se simtă în largul lor, că îi ajută cu soluţii regizorale pline de poezie – precum scena dintre cei doi băieţi care-şi descoperă preferinţele sexuale legănându-se cu inocenţă pe acelaşi skateboard… Sigur că momentele de dans dezlănţuie energii, sigur că le oferă un text în care mirajul heroinei capătă proporţii de act demiurgic în sens invers în scena cercului magic în care se adună cu toţii refăcând istoria universului… Spun cu toţii o poveste-fabulă (ce nu-i greu de decodat) despre un om ce uită de sine şi înghite tot, tot, tot, întregul univers, până ajunge să se devoreze pe sine însuşi.

Scenele se leagă bine între ele, interpretarea – cu mici alunecări în trăirism, în „joc” prea exagerat (perfect scuzabile) – nu lasă aproape deloc de dorit, poveştile sunt interesante… şi nu lipseşte o anume inocenţă caldă. Un băiat cu ochelari, „deşteptul şcolii” desenează o bufniţă roz pe un zid, ca să i-o dăruiască unei fete pe care nu ştie cum o cheamă şi care aleargă mereu (Aida Avieriţei are un rol extrem de coerent şi fără alunecări în patetic, ce cu siguranţă ar fi fost tentante…), fugind de mama alcoolică şi de viaţa ei. Acelaşi băiat discutând despre iubire şi despre viitor cu amicul homosexual… Un bărbat trecut de ceva vreme de prima tinereţe, care vine cu o floare primită drept cadou de intrare în şomaj la femeia căreia-i face curte…

Şi totuşi ce îi lipseşte spectacolului? Poate ceva mai multă adâncime. Poveştile sunt credibile şi emoţionante, desigur, dar personajele rămân la nivelul de schiţă, sunt acele personaje care-ţi trec prin faţa ochilor la ştirile din fiecare zi şi care rămân fără identitate, fără istorie personală, fără trecut şi fără viitor. Există doar atunci şi doar acolo, pentru o clipă. Poate asta şi-a propus autoarea şi regizoarea spectacolului…

Foto Cristian Radu Nema