Proaspăta premieră a Teatrului „Victor Ion Popa” din Bârlad, cu spectacolul lui Radu Ghilaş după celebrul text al lui Vasili Sigarev, „Dureri fantomă”, aglutinează inevitabil varii conotaţii, comparaţii, situări şi situaţii. Şi nu doar fiindcă este un text montat deja, în România, cu ingeniozitate regizorală şi memorabilă abilitate actoricească la, de pildă, Oradea („Phantom Pains”, regia Bogdan Huşanu) ori Braşov („Olenka”, regia Sânziana Stoican). Tradus cu mână sigură de către Elvira Rîmbu (actriţă, cum se ştie, a Teatrului „Regina Maria” din Oradea), excelentul text al dramaturgului rus care, peste doi ani, va împlini patruzeci de ani, se particularizează şi la nivelul semantic şi la cel afectiv, pe scena bârlădeană, graţie unui soi bizar de tandreţe sfâşietoare care, aproape, anulează violenţa poveştii.
Dacă la Oradea contextuarea era un vagon de tramvai dezafectat, dacă la Braşov magherniţa paznicilor depoului era una pregnant şi ruginit metalică, la Bârlad „Depoul Nord” este un adevărat Pol Nord al cenuşiului suportabil cam aşa cum se suportă viaţa aceasta, în lipsă de o alta. Drept care spaţiul propus de Sandu Maftei, cel care semnează decorul, pare o grotă, un cort cu graffitiuri dintre care unicul fără dubiu inteligibil e numele personajului feminin, Olga, Olea, interpretat de Oana Pavalache. Olea care, deşi „din carne şi din oase” încă, deşi bun comun, ca să zic aşa, întru uzul paznicilor depoului (nu nişte monştri, pare a o demonstra Gleb cel întrupat de George Sobolevschi, doar nişte „bieţi oameni sub vremuri”, care se descurcă şi ei cum pot), sub efectul teribilei traume psihice nu mai e, totuşi, un locuitor propriu-zis al lumii de faţă, ci o mijlocitoare fără voie, fără ştire, a lumii de dincolo, unde fantomele sunt martori senini ai celei de dincoace.
Cum se ştie, Vova (Sorin Ghiorghe) şi Cris (uimitor, fără exagerare, copilul Bianca Postolache), sunt deja „acolo”, Cris fiind chiar povestitorul-călăuză al spectacolului, de un dezarmant firesc ce se transmite eficient întregului parcurs. Fiindcă, în viziunea lui Radu Ghilaş, previzibilul patetic pare a lipsi cu desăvârşire, în folosul unei naturaleţi în definitiv cu mult mai înspăimântătoare (dacă e vorba de lumea de aici), cu mult mai surâzător-împăcate (dacă e vorba de lumea fantomelor „adevărate”, nu a celor în care par a se fi transformat trăitorii). Naturaleţe la care contribuie, fără îndoială, şi costumele create de Bianca D. Postolache. Naturaleţe subliniată de transferurile palierului narativ în economia fantasticului, în momente relevante, de fapt într-un fel de poetic dinamic la care contribuie în egală măsură coregrafia Lorettei Enache, sunetul şi muzica instrumentate de Valentin Mocanu şi Valeriu Luca.
Astfel asigurată geografia întâmplării, fiecare actor îşi construieşte personajul când relaxat, când cu minuţie, niciun moment cu superficialitate: Bianca Postolache, o Cris din ţara lui Peter Pan, mişcându-se cu pas de lebădă (dintre cele ale celebrului lac) gata să joace şotronul, inedit copil-didascalie; Sorin Ghiorghe, un Vova între „Cartea cu jucării” şi sobrietatea de martor statuar; Oana Pavalache, o Olgă – ipostază matură şi „de aici” a lui Cris, pentru care schizofrenia este echivalentul candorii. Căci adevărata maladie cu acelaşi nume ţine de patologia socială şi se hrăneşte cu anonimatul unor eroi precum Gleb şi Dima, prinşi în malaxorul lumii anapoda. Şi unul şi celălalt sunt, la drept vorbind, în spectacolul lui Radu Ghilaş, nişte timizi alarmaţi de întâlnirea cu semenii, arhitecţi amândoi (nu doar Dim, chiar student la Arhitectură) ai edificiului supravieţuirii. Şi victime ale propriei construcţii. Another bricks in the wall.
Alfel spus, un cimitir nu doar de tramvaie, de unde se poate fura ceva cupru, ceva sex, unde se poate bea pe furate ceva vodcă de casă. Între ochelarii cu vocaţie erotică ai răposatului Vova şi masca de sudor-extraterestru a lui Gleb. Un spaţiu în care, vorba acestuia din urmă, „în principiu, se poate trăi”. Un spaţiu în care poezia lui Vova este puntea care asigură relaţia cu lumea secundă, provocând momentul cu totul special al preluării recitării butucănos-glumeţe a lui Gleb de către Cris, prefigurare a imaginii de final. Coregrafiat, al doilea moment de plin al tensiunii scenice va fi cel al monologului Olgăi, guvernat inteligent, cu ton de amuzată şovăire, de Oana Pavalache.
Ideatic şi imagistic, finalul cu treimea familială (Olea–Cris–Vova) profilată ca umbră pe albastrul cerului, deasupra cuplului ucigaş fără voie – victimă, Gleb – Dima, ca ipostază a unei contemporane şi aparent aberante Pieta, închide acest exerciţiu scenic memorabil. Şi, în felul lui, cehovian, fiindcă, dacă în „Cererea în căsătorie” (spectacol montat anul trecut, la Ateneul Tătăraşi din Iaşi, de Radu Ghilaş), Ciubukov (şi nu doar el) ne binedispunea (până la înfiorare…) cu al său premonitoriu „şi aşa mai departe”, încă de la bun început Cris, înşiruind detaliile copertelor poveştii, nu uită un aproape în acelaşi fel funcţional „etc etc etc”. O, aşadar, picătură exemplificativă dintr-o infinită (cât condiţia umană) poiană a fantomelor.
Teatrul Victor Ion Popa Bârlad
Dureri Fantomă de Vasili Sigarev
Regia: Radu Ghilas
Decorul: Sandu Maftei
Coregrafia: Lorette Enache
Costumele: Bianca D. Postolache
Distribuția: Oana Pavalache, George Sobolevschi, Sergiu Moraru, Sorin Ghiorghe
Bianca Postolache
Print