Nu despre piesa lui Ioan Drăgoi am de gând să scriu aici. De fapt, nici despre spectacolul “Ecstasy”, regizat de Dan Tudor şi văzut de mine La Motoare, săptămâna trecută, în Festivalul de Teatru Independent Undercloud. Nici despre piesă, nici despre spectacol nu sunt prea multe de spus. Piesa în sine este un text dramatic bunicel – adică “jucabil”, pardon de barbarism, dar el trebuia inventat, fiindcă nu exista şi era necesar -, cu partituri bunicele pentru actori, cu nuanţe, cu un mesaj clar şi univoc, căci cum altfel, din moment ce este vorba despre ravagiile, despre dezmanizarea prin droguri? “Ecstasy” spune un fel de poveste universală a autodistrugerii prin droguri – dependenta Mira poate fi oricine şi aproape oriunde.
Spectacolul regizat de Dan Tudor, care-şi încearcă mâna, se pare, şi în teatrul “neconvenţional” (folosesc ghilimelele din două motive: 1. expresia în sine este, din punctul meu de vedere, o contradicţie în termeni; 2. pusă la lucru programatic şi abuzată cu entuziasm iconoclast, aşa-zisa lipsă de convenţie devine, fireşte, o convenţie, cum s-a întâmplat ciclic în istoria artelor), este previzibil. Ceea ce nu înseamnă că e un eşec şi nimeni nu e “vinovat” pentru previzibilitate. Ce putea face un regizor dintr-o asemenea piesă, într-un spectacol conceput pentru spaţiul şi publicul de la Green Hours? Un număr foarte mic de lucruri, desigur, pentru a nu contrazice aşteptările standard, pentru a nu încălca convenţiile teatrului “neconvenţional”. Să lase actorii să spună povestea cum pot mai bine, de fapt să joace totul pe cartea interpretării, ceea ce şi face. Să nu cadă în plasa artificiilor regizorale, să nu îngroaşe niciun element. E o alegere înţeleaptă şi neriscantă. Dan Tudor ştie că greul unui spectacol îl duce în primul rând actorul, ceea ce, bizar şi explicabil în acelaşi timp, specialiştii cam uită în ultima vreme.
Neavând mai multe de spus nici despre piesă, nici despre spectacolul în sine, mă opresc pentru a schiţa portretul unei actriţe adevărate la tinereţe. Este vorba despre Simona Popescu, interpreta deplorabilei Mira. Ei i se datorează emoţia care nu credeam să ajungă la mine în timpul spectacolului de săptămâna trecută, deşi sunt un spectator empatic. Sunt convinsă că peste câţiva ani actriţa Simona Popescu va conta în teatrul de la noi (dacă cine are ochi de văzut va vedea) atât cât contează scriitoarea Simona Popescu, tiza ei, în literatura contemporană.
Tânăra actriţă şi-a găsit deja vocea proprie şi şi-a câştigat locul într-un peisaj teatral destul de divers. O văzusem în “Cum gândeşte Amy”, spectacolul de la Teatrul Mic, dar o uitasem, recunosc, deşi îi ţinea piept cu forţă Valeriei Seciu. Cred că abia acum am văzut-o cu adevărat, în toată puterea ei, culmea, într-un spectacol modest, din care capricioasa memorie nu prea are ce să păstreze. Actriţa mi-a părut mai consistentă şi mai ofertantă decât personajul, făcut din şablon peste şablon. Autorul textului ar trebui să fie bucuros că “Popeasca” i-a salvat-o pe Mira!
Cum? Jucând-o simplu şi credibil, cu un dramatism bine temperat, cu ceea ce actorii numesc “stare”, fără exagerări şi stridenţe, îndeplinind misiunea dintotdeauna a actorului: să te facă se crezi pe tine, spectatorul, că el e personajul. Convingerea că i-a reuşit mi-a întărit-o nu atât impresia spectatorului de lângă mine – “Mie mi-a plăcut ea”, îi spunea el partenerei, adăugând preţios, cu un aer grav, “mai ales după primele scene, când s-a încălzit” -, cât constatarea că a ţinut ritmul, că a trăit într-o oră urâta viaţă a unei fost fiinţe umane. A trecut textul primitiv, dar incontestabil: nu m-a plictisit (ceea ce se puntea întâmpla uşor, din motive de clişee, care îţi dau nedoritul sentiment de déjà vu, dar şi pentru că am devenit alergică la spectacolele care brodează pe tema droguri & toxicomanie), ba mai mult, m-a pus pe gânduri. Şi a trecut încă un test: a ţinut cuminte şi tăcut un public dezinhibat şi… neconvenţional, ca să mă exprim eufemistic, un public care, pe deasupra, ştia foarte bine povestea toxicomanului din cluburile bucureştene sufocate de variaţiuni teatrale (în ambele sensuri ale cuvântului) pe această temă. Să nu uităm să-i dăm cezarului ce-i al cezarului: meritul este şi al regizorului, care a pus-o în valoare. Ca şi pe ceilalţi actori (Mihai Călin, Dragoş Ionescu, Dan Rădulescu), de altfel, numai că partiturile lor sunt mai şubrede, deşi interesante.
Aşa că îndrăznesc să vă recomand să mergeţi la “Ecstasy” nu pentru poveste, ci ca s-o vedeţi pe Simona Popescu şi să priviţi portretul actriţei la tinereţe.
Print