Reţeta bunicii de tocăniţă: se căleşte o ceapă mare. Se adaugă trei morcovi, doi cartofi, o mână de ciuperci, un ardei gras roşu, unul verde, doi gogoşari, trei roşii, două mâini de fasole verde, câteva bucheţele de conopidă, jumătate de varză rasă, bulion, sos tomat, sare, piper şi cubuleţe de carne – porc, vită, pui, curcan – la inspiraţie. Se scade la foc mic. Se serveşte caldă, cu pătrunjel proaspăt tocat presărat deasupra. Deşi bunica mea găteşte minunat, mie nu-mi place tocăniţa. E prea săţioasă, prea cu de toate la grămadă. Gusturi combinate până când savoarea se pierde şi rămâne doar stomacul plin şi senzaţia tipic românească de îmbuibare.
Cred că Radu Afrim a găsit reţeta asta de tocăniţă şi a decis să o aplice pe „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare. Pentru mine rezultatul – strict culinar – a fost să râvnesc la celebrul „Pi-per, Pi-per” al Rodicăi Mandache din de neuitatul „joi.megajoy”; altfel regret sincer că mă plictisisem de estetica animalelor împăiate, a stufărişului, a travestiţilor care cântă cu talent – Vintilă’s Song chiar e un hit! Acum că au dispărut le duc dorul şi nu mă împac deloc cu ideea că poezia lor, aşa auto-citată cum era, dar autentică, a fost înlocuită cu o cioacă generalizată, lungă de trei ore, inundată de un gust pentru tot ce e comercial, ieftin şi gratuit. Simţul umorului subtil, inteligent şi rafinat de care îl bănuiam, având motive întemeiate, pe Radu Afrim a fost schimbat la Exchange-ul din colţ pe poanta groasă, care gâdilă pielea îngroşată în timp de corifeii canalelor de televiziune – longevivii Trăsniţi în NATO şi legendara Vacanţa Mare. Unde o fi dispărut candoarea, emoţia şi lacrima din ochii mei la ieşirea de la „Povestiri despre nebunia noastră (cea de toate zilele)”, fragilitatea şi stranietatea de la „De ce fierbe copilul în mămăligă” sau plăcerea estetică pură de la „Avalanşa”? Speram ca filtrată prin multe spectacole „de autor”, consistente în formă, unitare ca tematică şi mesaj, poate prea asemănătoare între ele şi populate de aceleaşi câteva personaje în diverse situaţii oferite de text, poetica afrimiană să se cristalizeze într-un fond puternic – o expresie artistică rotundă, matură, aşezată, rafinată şi marcată de o cultură vastă precum regizorul însuşi.
Iniţial m-am înfuriat. Reacţia mea vis-a-vis de acest spectacol a fost una violentă. M-am simţit minţită şi subapreciată. Am fost tratată nu ca un spectator de teatru, ci ca un semidoct care se bucură de bancuri proaste auzite în faţa magazinului Obor. Apoi, ca orice furie, mi-a trecut. A rămas doar încă o dezamăgire. Copilul teribil, rebelul, eroul adolescenţilor, al studenţiei mele, s-a transformat în vânzător la „1001 articole”. Vrei actualitate – ia o plasmă pe care rulează scene din luptele de stradă din Atena contemporană; nu contribuie cu nimic la desfăşurarea acţiunii, nu are nicio legătură cu personajele, dar există. E acolo. Vrei să râzi fără să fie nevoie să ai mintea la tine – îţi dăm o brigadă artistică de numa-numa: râzi de graiul ardelenesc, sau poate de cel oltenesc (asta dacă prinzi din zbor regionalismele din goana nebună a debitului verbal). Râzi la cuvinte precum „buculiţă”. Perfect! Bottom s-a transformat în Buculiţă Culiţă. Eşti om de teatru şi vrei inside-jokes despre facultate şi premiile UNITER – ai venit unde trebuie. Te servim. Aici sau la pachet? Râzi de kitschul din filmele indiene. Avem şi aşa ceva, spre final, aşa că răbdare, nostalgicilor. Râzi de un popă care vine să sfinţească un club cu un şomoiog de crăci şi o găleată slinoasă – cum să nu, vă dăm tot ce vreţi, numai să vă „simteţi bine”.
La drept vorbind eşafodajul spectacolului montat la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi a pornit de la cele mai bune intenţii – recontextualizarea viabilă a visului shakespearian. Alegerea clubului „Forest” ca loc „fermecat” în care se încâlcesc şi se descâlcesc vieţile tinerilor ageamii într-ale vieţii este un punct de plecare solid. În 2012, e perfect justificat ca cei patru îndrăgostiţi să îşi piardă capul, identitatea sexuală, sentimentele şi inocenţa într-un club plin de fum, în care un DJ, Puck pe al său nume, mixează nu doar muzici ci şi destine, iar barmanul versat Oberon le oferă prafuri mai mult sau mai puţin legale. Explozia de tinereţe şi energie, acordarea la timpul prezent, muzica de calitate şi operaţia de schimbare de sex realizată cu succes pe Helena ar fi fost suficiente pentru un spectacol reuşit. Din păcate, Radu Afrim nu a ştiut unde să se oprească. A pus câte puţin din toate şi a supra-saturat o structură şi aşa încărcată din scriitură. Povestea se pierde, farmecul celor patru paliere din piesa originală e nivelat; dacă la Shakespeare lumea zânelor tronează peste univesrul dionisiac al îndrăgostiţilor, al meşteşugarilor şi al conducătorilor, la Afrim totul e o farsă, în care unicul pretext al feeriei este consumul de substanţe halucinogene. Cam banal.
Scenografia Iulianei Vâlsan este frumoasă în sine. Dar speculată doar parţial. Clubul are tot ce-i trebuie, de la băuturi fosforescente, la fântâna kitschoasă, casa lui Tezeu e mobilată din ultimul catalog Ikea, descriindu-l prefect pe omul de afaceri grobian şi cu prea puţină subţirime a gustului pentru frumos. Schelele din fundal nu prea îşi au rostul, iar pădurea din plastic e o glumă bună. Muzica se insinuează frumos şi ne oferă două recitaluri grozave – Cătălina Antal şi Cristiana Pădurariu. Iar actorii, cu două excepţii clare – Andrei Grigore Sava (Elena) şi Cosmin Maxim (Oberon) pe care îi reţii ca individualităţi, pentru două roluri coerente şi talent evident – nu excelează decât la capitolul încredere în regizor. Nu e puţin lucru şi am apreciat sârguinţa şi plonjarea cu capul înainte, mai mult sau mai puţin artistică, în bazinul cu apă incertă.
Sub umbrela largă a post-modernismului intră de-a valma şi bune şi rele. Înţelegi, nu înţelegi, apreciezi pentru că e artă autodeclarată. Cred sincer că încadrarea lui Radu Afrim în această magmă dubioasă nu e un titlu de glorie. „Visul unei nopţi de vară” montat la Iaşi, este, din păcate, perfect îndreptăţit să păşească în galeria operelor deschise şi post-moderne prin excelenţă. Dar cum eu sunt mai obişnuită cu caietul cu reţete al bunicii, mă feresc de clasificări docte şi prefer să îi las pe criticii de artă serioşi să spună ultimul cuvânt. Pe raftul meu l-am pus între ghiveci şi tocăniţă, am închis frigiderul şi am plecat să mânânc o supă cu găluşte – e mai cinstită, are puţine ingrediente, dar recognoscibile, şi gust inconfundabil.
Gusturile astea! Ce să-i faci, aşa suntem noi, gurmanzii.
Print
Am avut dreptate sa va spun ca nu e nimic patologic in reactii dle Dilematic. Ultimul mesaj o dovedeste din plin. N-am nimic de-a face cu cei de la Yorick, sunt studenta la UNATC si daca vreti va dau o intalnire la o cafea si stam de vorba si despre cronica. Si pt ca intr-adevar imi place revista asta o citesc. Se pare ca asta inseamna clar ca e ceva in neregula cu mine, conform opiniei dumneavoastra. Nu stau sa va argumentez acum de ce imi place cronica Alinei, care este extrem de bine scrisa, asta va si deranjeaza. De altfel toate argumentele anti ale dumneavoastra exact asta arata, ca e bine scrisa. Dar nu veti intelege de ce. Cat despre Cristina Modreanu mi se pare si mai amuzanta afirmatia dumneavoastra, atata vreme cat articolul de saptamanile trecute era o recenzie la o cartea tradusa de ea si aparuta in colectia Yorick. Cum spuneam. Nimic patologic!
dănuţa ionuţa zoricuţa, cronicile, mai ales cele extrem de bine scrise, ca tocăniţa alinuţei minunată şi fără savoare, sunt scrise pt a deschide dialoguri pe marginea IDEILOR din cronică şi a spectacolului comentat. EU ASTA AM FĂCUT, am comentat o idee lipsită de logică din cronică, fără să atac pe antevorbitorii mei şi să mă întreb cine sunt. Dovada e începutul acestui dialog. Or tu intri aici şi faci exact ca ceilalţi zorici, mă ataci pe mine, doar pt că am opinie diferită, iar eu mă apăr. Uită-te la primul tău şi al meu comentariu. Ai comentat tu cronica şi eu te-am atacat pt că ai opinie diferită?!! Tu te-ai inclus singură în rîndul zoricelor cu reacţii patologice. Să presupunem că tu eşti o studentă impresionată de cît de bine e scrisă cronica alinuţei, nu ar fi fost NORMAL să îmi respecţi dreptul la opinie, să vorbeşti despre ce este impresionant în cronică, aşa cum eu am vorbit despre ce este lipsit de logică, şi uite aşa SĂ SE CONFRUNTE ARGUMENTELE NOASTRE, că asta înseamnă dialog, nu pumnul în gură că mor de oftică că alinuţa a scris bine, aşa cum repeţi ca un tonomat că alinuţa a scris o minunăţie de cronică şi că pe mine mă deranjează minunăţia, dar asta e un argument de 15 bani, care poate fi invocat de oricine şi oricînd. După aceeaşi logică, eu aş putea spune că visul lui afrim este bine făcut şi oricine are opinie diferită este de fapt deranjat/ofticat că lui afrim i-a reuşit visul. Şi cu asta punct, s-a dus dracului orice dialog. Apoi, te rog nu mă aburi cu cafeluţa la care tu ai spune multe despre frumuseţea cronicii. Spune pur şi simplu, iar dacă argumentele tale despre oceanul de idei în care înoată alinuţa sunt convingătoare, eu îmi scot pălăria şi chiar ne întîlnim la o cafeluţă. Pt că felul cum argumentezi îţi dau identitate, altfel esti un simplu nick, dana, iar invitaţia la cafea este o ipocrizie care să ţină loc de argumente. În ce priveşte subiectul cristina modreanu, te faci că nu înţelegi, nu recenzia la carte am pus-o eu în discuţie, ci cloaca comentariilor pe marginea ei, iar eu folosesc termenul de zorici tocmai pt a.i delimita pe obsedaţii de modreanu şi afrim de autorii de la revista yorick care ştiu să scrie şi fac spaţiul acestei reviste respirabil.
Ceva totusi e putred la” dilimaticul” nostru: imi pare mie sau doar este o boare de impresie ? Baiatul/fata asta chiar tine sincer la marele regizor in viata,se pare ca patologicul de acolo vine… ar fi bine sa stim totusi adevaratul posesor al identitatii acestui personaj..nu de alta,cand fierea crapa si intra in sange,fata se ingalbeneste ca lamaia si asa tot vom afla cine se ascunde in spatele tonelor de vorbe si idei goale…dixit.
Cat despre ce scrie fata asta,pe bune ca ridica cota de interes a Yorikului,chiar a ridicat “craniul” din groapa si a reincarnat iar spiritul glumei,haiului si satirei in cronica teatrului romanesc,bravo dansei,keep the line,fetitzo !!
Măi, nu aveți dreptate, “yorick cel dilematic” nu e cine ziceți voi. E tanti Nina. Din SfGheorghe. Al doilea nume nu-l mai știu. Da’ o să ni-l zică ea îndată. O să vedeți.
Se vede ca d-na Alina Epingeac are penita,frustratii care asteapta numai laude au uitat ,sau poate nu stiu ca deobicei critica este constructiva.Sa aprins rau D-nul Dilimatic deoarece cuvintele si chiar frazele in cele scrise le repeta mereu precum pasarea aceia cu pene colorate.D-na Alina procedati foarte bine ca nu luati in seama si nu intrati in acest joc penibil.
Minunat, e bine că ştie şi un zoric că nu de obicei, ci ÎNTOTDEAUNA critica adevărată este constructivă. Păi dacă critica e CONSTRUCTIVĂ, eu de ce NU am voie să critic ce a scris speranţa criticii ro?!!!! Faptul că ale voastre comentarii semianalfabete se reduc la atacarea opiniei mele critice/diferite şi CONSTRUCTIVE şi la repetarea unor cuvinte de laudă, ce înseamnă asta? că alinuţa noastră este o frustrată care aşteaptă numai laude? Oh, nuuuuu, nu se poate, spre deosebire de voi, zoricii, eu refuz să cred că alinuţa este o frustrată şi cred că ea aşteaptă de la cititorii săi opinii critice, pen că vrea să devină un critic adevărat. Iar un critic adevărat, draga mea Alina Epîngeac, never-ever nu şi-ar construi o cronică pe argumentul NU STAU DE VORBĂ CU VOI, SUNTEŢI NIŞTE CANCEROŞI. Pt că, în esenţă, tot demersul tău critic este construit pe argumentul cancerosului : ne spui că visul lui afrim e un spectacol ratat din cauza unor componente pe care le consideri a fi excese, pînă aici totul e ok; apoi, te chinuieşti să întocmeşti o listă de excese, pe care treci cuvinte, gesturi şi semne scenice apreciate de alţi critici drept cît se poate de fireşti/la locul lor, ştii de aceste opinii iar pt a le spulbera te autoincluzi în categoria CRITICILOR DE ARTĂ SERIOŞI, spunîndu-le cititorilor tăi că ultimul cuvînt vă aparţine doar vouă. Adică, NU CONTEAZĂ CE AU SCRIS ALŢII, NU-I CITIŢI, NU STAŢI DE VORBĂ CU EI, SUNT NIŞTE NESERIOŞI/CANCEROŞI. Oh, doamne, asta numeşti tu demers critic?! Un critic adevărat şi-ar fi asumat în mod deschis cu cine polemizează, apoi şi-ar fi lăsat argumentele ca ele singure să aibă forţa de a dovedi lipsa de temei a opiniilor diferite, tu în schimb le spui cu penibilă suficienţă cititorilor că ABIA CU TINE începe critica serioasă a visului construit de afrim, cei ce au scris pînă la tine sunt neserioşi. Alina, aşa dilimatic cum mă bucur că sunt, am eu dreptul să mă întreb ce te recomandă pe tine a fi un critic mai serios decît dna profesor Oltita Cîntec? Ştiu, răspunsul tău este caietul cu reţete al bunicii care găteşte minunat o tocăniţă fără savoare. Răspunsul tău e penibil, alina, îmi pare rău. Iar cînd mă uit la lăudătorii tăi, îmi pare şi mai rău de tine. Ultima ta lăudătoare scrie 3 surcele şi pe alea agramate : “Sa aprins rău D-nul Dilimatic …”
Dragă alinuţa, dnul dilimatic ar fi nedrept dacă ar trage acuma concluzia : spune-mi cine te laudă, ca să-ţi spun cine eşti. Ar fi nedrept, pt că eşti la început de drum.
Tanti NIna din SfGheorghe, zi-ne care ți-e numele de familie, că nu mi-l amintesc. Hai, nu te mai codi atât.
V-ati expus monologul destul domnule Dilimache. Ar fi frumos si elegant din partea dumneavoastra sa va OPRITI. Sper ca ati observat ca nu aveti nici haz nici credibilitate. Va faceti ca nu intelegeti sau din pacate pentru dumneavoastra chiar asa stau lucrurile. Vorbiti despre argumente, dar repetati la infinit un singur lucru: alinuta nu are logica, se contrazice, face atac la persoana… iar cand spuneti dumneavoastra ca argumentati fie luati in serios glumele pe care nu le intelegeti (sau nu vreti sa le intelegeti) fie puneti cuvinte in gura autoarei. Atacul la persoana nu vine decat din partea dumneavoastra. Ati intrecut deja masura, iar cancerosii, oricat de urat ar suna, sunt doar oameni bolnavi care nu merita sa fie folositi pe post de batjocura de duzina. Punctul dumneavoastra de vedere a fost auzit, unii ne-am si facut timp sa va raspundem, sunteti in centrul atentiei. Felicitari! Dar nu ne mai plictisiti.
toţi zoricii, în frunte cu alinuţa, nu aveţi proprietatea termenilor pe care îi folosiţi.Ultimul zoric nu ştie ce este ăla monolog. Toate comentariile mele sunt REPLICI : am început cu O REPLICĂ la lipsa de sens şi de substanţă a cronicii alinuţei (cu o trimitere la un titlu stupid al şefei sale) şi am continuat tot cu REPLICI la atacurile voastre semianalfabete. De fiecare dată am răspuns PUNCTUAL la acuzaţiile voastre, aşa cum răspund şi acum la comentariul nătîng al ultimului zoric. Da voi sunteţi surzi şi orbi, nu ştiţi decît să scrîşniţi din dinţi, somîndu-mă să mă opresc. M-aş fi oprit din prima, dacă, în loc să-mi puneţi pumnul în gură, aţi fi scris ceva care să sublineze că textul alinuţei este construit pe o logică impecabilă şi i-aţi fi întărit ideile prin opiniile voastre despre spectacol. Că ăsta e rostul comentariilor la o cronică. Dacă aş avea cu cine dialoga, aş lua punct cu punct tot ce a trecut alinuţa pe lista aia de excese şi aş demonstra că speranţa criticii ro are nu doar serioase probleme de logică, ci tot ce ştie ea despre visul lui shakespeare se reduce la rezumatul ăla idiot din manuale, că piesa are 4 PALIERE şi vezi doamne ele sunt nivelate. În legătură cu termenul canceroşi şi măsura pe care aş fi întrecut-o eu, nu pot spune decît că ultimul zoric a atins culmea prostiei, luînd la propriu un cuvînt dintr-o poveste pe care o ştie toată lumea. Sunt curios care este cuvîntul pe care l-am pus eu în gura alinuţei, vă asigur că am lucrat doar cu materialul stupid al clientului.
Ah, mi-am amintit cum o cheamă pe “yorickceldilematic”: “ninat”. Și e o tanti din SfGheorghe. Tot intervine pe observator cultural.
Pana la urma a vazut cineva piesa ? 🙂 Ca nu prea s-a jucat la Iasi . De 4-5 ori cred cu tot cu premiera din motive care imi scapa . Plus ceva festivaluri . Vad ca luna asta a intrat iar in programul teatrului . online nu se poate vedea desi poate ii vine lui Afrim vreo idee si monteaza si pt online 🙂