La început îmi vine în gând o listă de nu-uri: nu cred în discursuri omagiale, sobre, difuzate în momente de criză sau șoc; nu am obișnuița scrisului confesiv, nici vocația univocității; nu-mi place etalarea pierderii sau a suferinței, de niciun fel, și cred mai degrabă în forța tăcerii decât în puterea cuvintelor.
Și totuși, iată-mă scriind aici despre Valentin Nicolau, plecat dintre noi săptămâna trecută, marți, 13 ianuarie, într-o clipă pe care nimeni dintre cei de aici n-o poate înțelege. Iată-mă scriind la timpul trecut despre un om, un editor, un dramaturg și un manager care nu mai avea timp… El, tot timpul sau din ce în ce mai des în ultima vreme, nu mai avea timp. Este, poate, una dintre impresiile acelea acute cu care rămân acum.
L-am cunoscut pe Valentin Nicolau cu câțiva ani înainte să lucrez la Nemira. Se întâmpla în 2009, într-un context nebulos și destul de descurajant pentru mine. M-a acceptat din prima, cu brațele deschise, și atunci a început colaborarea. În 2011, mi-a propus să devin redactor-șef al Editurii Nemira. Abia atunci a început, cumva fără să știu, povestea. O poveste cu multe personaje, care au obstacole de sărit, probe de trecut, ținuturi de cucerit și tărâmuri de părăsit mâncând norii. Și întotdeauna e mai greu să continui o poveste decât să o începi.
Personajul principal al poveștii noastre este un domn cu enigmele lui, cu contradicțiile lui nenumărate și neînțelese, cu visele lui, cu fricile lui, niciodată rostite, cu angoasele lui, cu istoria lui bogată în episoade pe toate planurile, un domn fascinat de litera tipărită, dispus să sfideze cutume și să-și asume riscuri, ba chiar amator de provocări. El – coleric, eu – mai degrabă flegmatică. El – omul de actio, eu – mai degrabă înclinată spre contemplatio. El – măcinat de sentimentul că nu avem timp, eu – mai degrabă simțind că există un timp pentru toate. El – mai „de stânga“, eu – mai degrabă „de dreapta“. Și lista ar putea continua…
Diferențele, sarea și piperul vieții, au configurat o relație profesională în urma căreia rămân multe cărți și și mai multe gânduri, multe proiecte și și mai multe idei, multe dispute și și mai multe ocazii de a-mi urma libertățile și libertatea. Iar gustul libertății rămâne unul dintre cele mai dulci gusturi din lume pe care el mi l-a dăruit. Și, desigur, unul dintre gusturile necesare ca oxigenul. Am lucrat cu Valentin Nicolau peste trei ani. Am schimbat sute de emailuri și de idei – pe scurt, nu scurte. I-am intuit nemulțumirile de diverse feluri – nu i le-am știut pentru că nu se confesa. I-am intuit și luptele interioare, și contradicțiile cu sine însuși, și idealurile. Omenescul lui îmi apare acum, în lumina ieșirii din scenă, înduioșător, în timp ce exit-ul îmi pare absurd, neverosimil, în afara logicii poveștii. Și orice poveste adevărată este o poveste cu măști. De toate felurile. Literatura fără măști nici nu există, de fapt. Măștile personajului din această poveste cu zâne și căpcăuni, cu poienițe curate și ținuturi întunecate, cu înălțimi și adâncimi, cu prăbușiri și ascensiuni, rămân învăluite într-o aură de mister. Ca în literatura bună, ca în teatrul bun. Fără măști, identitatea ar fi incompletă, mai puțin provocatoare și infidelă realității. Măștile au adevărurile lor și fac parte dintr-o identitate.
Cu această plecare din lumea noastră, cu această nepregătită și absolut nehistrionică ieșire din scenă se încheie și o secvență din povestea mea cu Nemira și, conform unui truism neîndurător, începe alta. Lui Valentin Nicolau îi plăceau la nebunie acțiunea, freamătul, culoarea, mișcarea, schimbarea, visele și visurile, lumile invizibile, misiunile imposibile, Facebook-ul, viteza, cărțile vechi și uitate, cafeaua tare și ceaiul… Lui Valentin Nicolau îi displăceau jalea și plângerea, existența bolii și a morții și, mai ales, existența imposibilului. Imposibilul îl scotea din minți. Pentru cei care l-au cunoscut altfel decât pe Facebook, identitățile lui sunt în cu totul alte părți. Cel mai tare i-ar plăcea să-și bea cafeaua/ceaiul și să vă vadă citindu-i piesele sau măcar câteva rânduri din ele. Cât despre „Basmania“, cu ea, intrase în altă poveste. Citiți și vă veți convinge!
Print