Poveste de dragoste pe linia de cale ferată

Comedia romantică este un gen mai puțin vehiculat în repertoriile teatrelor noastre, mai ales comedia romantică de calitate. Dar în spațiul independent se mai strecoară din când în când… Între producțiile făcute special ca să câștige premii, montări ample și puternice, și comedioarele la limita cu șușa, calea de mijloc aproape că nu există. Acele spectacole de public, dar montate cu bun-gust și care se pot încadra fără echivoc în categoria divertisment – la urma urmei, oricât am fugi, teatrul este și divertisment… – sunt rara avis. Iar cine o să spună că n-a mers niciodată la teatru ca să vadă o astfel de montare nu e sincer.

Toată această introducere e un mic exercițiu de admirație pentru spectacolul „Fă-mi loc!”, în regia lui Radu Beligan, cu Medeea Marinescu și Marius Manole, doi actori pentru care, în cazul de față, cuvântul cel mai potrivit este „candoare”. Da, nu este o producție de luat în seamă pentru cine știe ce premii, da, nu este un experiment, nu are nici pe departe o regie subtilă, nu este un text care să (pro)pună probleme complicate, dar e una dintre cele mai frumoase (în cel mai pur sens al termenului) la care am asistat în ultima perioadă.

O poveste caldă și profund umană, imposibilă în viața reală, dar atât de înduioșătoare prin absurdul ei delicat, o poveste care te recompensează pentru toate poveștile de dragoste pe care nu le poți trăi în lumea reală, care te minte frumos, care e sentimentală și își asumă asta, „Fă-mi loc!” de Anthony Michineau înseamnă plăcerea de a fi la teatru. Într-o seară târziu, la Teatrul Evreiesc, sau într-alta, tot târziu, la Café Godot (târziu pentru că Marius Manole se întâmplă uneori să aibă alt spectacol înainte), „Fă-mi loc!” umple sala și în aer se simte o teribilă plăcere de a aplauda. O încântare, o bucurie adevărată, pe care publicul o gustă din plin. Și asta e de bine…

Cum e povestea? Sentimentală, cum spuneam. Și plină de umor, și dulce, și amară. Ea e o fată singură și zăpăcită care tocmai și-a părăsit iubitul însurat, care-i promite de patru ani că divorțează pentru ea (Aviz amatoarelor! Bărbații nu divorțează, rămân cu nevestele, dar pe voi „vă iubesc”, pentru că sunteți „speciale”). El e un bărbat însurat pe care tocmai l-a părăsit nevasta, pentru că este un tip bun (Aviz amatorilor! Femeilor nu le plac niciodată băieții buni, vor prefera întotdeauna „ticăloșii”…). Și totuși, într-o seară, în ajun de Crăciun, când se întâmplă minuni – de la spiritele lui Scrooge citire – cei doi, Manuel și Camilla, se întâlnesc din întâmplare (ca-n orice poveste frumosă și imposibilă) într-o cușetă de tren. Ea e săracă și n-are bilet, el e bogat și are o cușetă întreagă numai pentru el.

Ce se întâmplă în cele câteva ore cât călătoresc împreună ține loc de-o viață întreagă. Tristețea ei, disimulată în spatele unei îndrăzneli dulci și copilărești, al unor avansuri timide și îndrăznețe, cărora el le rezistă doar un timp, și tristețea lui, agresivă și răutăciosă, disimultă în spatele unei indiferențe pe care la un moment dat n-o mai poate juca, se întâlnesc. Și din cele două tristeți iese o iubire ce se anunță cu năbădăi, o iubire cum numai în filme se întâmplă… în cazul de față, la teatru.

Jocul celor doi este delicios, are viață, farmec și sinceritate. Fără greutatea marilor roluri clasice în care amândoi și-au dat măsura, în „Fă-mi loc!” Marius Manole și Medeea Marinescu spun cu bucurie și plăcere o poveste și se lasă furați de ea. E genul de spectacol fără scenografie amplă, doar două paturi suspendate, care poate fi jucat în diverse spații și mizează în primul rând pe interpretare. Și tocmai în asta constă diferența față de alte montări în care se caută succesul la public: calitatea interpretării. De la care nici unul dintre cei doi nu face rabat.

Dacă vreți să simțiți că, atunci când nu mai aveți în ce să credeți, soarta vă scoate în cale fericirea, mergeți la „Fă-mi loc”! O să vă (re)împrieteniți cu teatrul.