Privirea verde a Valeriei Seciu

valeria-seciu-2O femeie subţire, nu prea înaltă, cu pasul încet şi zâmbet abia arcuit pe buze traversează un bulevard aglomerat din Bucureşti. Aşa arată o mare actriţă. Într-adevăr mare – cu o carieră de 52 de ani în teatru, film, televiziune şi radio, cu premii, medalii şi distincţii prestigioase, cu o apreciere unanimă a publicului şi a criticilor, cu respect al breslei şi cu roluri în spectacole intrate în istorie. Iar numele ei este Valeria Seciu.

Personajele sale, fie ele Veronica Micle la debutul din 1964 la Teatrul Naţional, fie Cordelia, Marguerite Gautier, Arkadina sau Lady Macbeth, au avut prestanţa şi eleganţa date de personalitatea sa puternică. În această profesie nu poţi spera la performanţă fără o personalitate bine conturată; o marcă personală în jurul căreia talentul şi meşteşugul să se poată dezvolta. Iar acest semn  personalizat al Valeriei Seciu este unul complex – o voce recognoscibilă, melodioasă şi bine controlată, o privire atât de verde şi de limpede, încât scaldă în ea pe fiecare spectator în parte, o combinaţie bine echilibrată de farmec, mister, sensibilitate şi paradoxală forţă conţinută şi detonată exact când trebuie, un alint seducător şi o voluptate ludică. Cu aceste atuu-uri care îi poartă numele, Valeria Seciu a construit cu răbdare, rol cu rol, o carieră cu adevărat importantă.

Unele dintre cele mai importante spectacole din istoria recentă a teatrului românesc au avut-o ca protagonistă. Nu poţi vorbi cu dreptate despre perioada anilor’70-’80 fără a rosti numele unor spectacole precum „Maestrul şi Margareta”, „Nişte ţărani” sau „Să-i îmbrăcăm pe cei goi” montate de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic. Cuplul de aur pe care Dinu Săraru l-a format cu o intuiţie perfectă – Ştefan Iordache şi Valeria Seciu – a fost piatra unghiulară pe care Teatrul Mic şi-a construit gloria. Celebrele fotografii cu cozile întinse pe toată lungimea Sărindarului se formau în primul rând datorită lor. Pe atunci nu existau  fani şi like-uri pe Facebook sau forumuri şi bloguri. Exista o recunoaştere mult mai onorantă şi mai reală – oameni treziţi iarna înainte de răsăritul soarelui care aşteaptă cu bucurie să plătească un bilet pentru a se numi norocoşi că te-au aplaudat într-o seară. Mii de asemenea oameni în carne şi oase înseamnă infinit mai mult decât milioanele de click-uri virtuale strânse de înlocuitorii sintetici de astăzi.

valeria-seciu-1Iar cei mai puţin norocoşi se aşezau în faţa televizorului, aşa monocrom cum era el, cu program ciuntit, şi aşteptau seara de teatru tv. Cu multe dintre spectacole transmise în direct din platourile TVR, cu piese importante din dramaturgia universală – o desfăşurare de forţe impresionantă în jurul actorilor. „Woyzeck”, „Jocul ielelor”, „O noapte furtunoasă”, „Femeia mării” – doar câteva titluri de spectacole tv în care aceiaşi ochi verzi cu străluciri de diamant au cucerit cu aceeaşi intensitate precum în sala de teatru o ţară întreagă aşezată pe fotolii şi canapele.

Iar când micul ecran al tubului catodic rămânea stins, fotoliile şi scaunele din sufragerii rămâneau şi ele goale, era rândul marelui ecran din pânză să se lumineze, iar cinematografele se umpleau pe acelaşi model ca sălile de teatru – până la refuz. „Paraşutiştii”, „Casa de la miezul nopţii”, „Ion – Blestemul pământului/ Blestemul iubirii”, „Lumini şi umbre”, „Adela”, doar câteva titluri din filmografia Valeriei Seciu. Iar rolurile din filmele noului val ai ultimilor ani, concentrate şi căptuşite cu mult umor, sunt adevărate cameo-uri care cântăresc mult pe genericul de la „Aurora”, „Despre oameni şi melci”, „Sunt o babă comunistă” sau „Roxane”.

Şi, poate, talentul cel mai rar întâlnit şi stăpânit de către actriţe este acela de a spune versuri. Nu de a recita. A spune. Iar Valeria Seciu l-a spus pe Eminescu la persoana I, cu sensibilitate vibrantă şi densitate de sens.

valeria-seciu-3Nu poţi decât să te bucuri sincer când ai onoarea de a vedea pe scenă actori cu adevărat mari. Acei cu adevărat maeştri a căror prezenţă se ridică la câţiva centrimetri – imperceptibil, invizibil, dar cumva altfel decât oricare altul. Un aer mai gros în jurul lor, lumina care pică altfel, vocea care vibrează diferit şi ochii aceia a căror privire străbate până în ultimul rând din sală şi până în adâncul sufletului fiecărui spectator. Privirea verde a Valeriei Seciu este una dintre acele minuni ce nu trebuiesc explicate – o întâlnire care trebuie tezaurizată cu grijă.

O mare actriţă a traversat cu pasul încet şi zâmbet abia arcuit pe buze un bulevard aglomerat din Bucureşti.

Print

2 Comentarii

  1. iuliapopica 04/08/2016
  2. Laszlo Kereztes 24/12/2016

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.