Neîndoios că nesuferita caniculă care topeşte spaţiul vostru carpato-danubiano-pontic nu-mi prieşte deloc. Pe tărâmul în care sălăşluiesc pe vecie, nici urmă de aşa ceva. Aşa că, trezindu-mă eu, după amar de veacuri, în lumea muritorilor şi într-un asemenea cuptor, chiar că mă tuflesc.

Revistele sunt, şi ele, cam “moleşite”, şi doar ici-colo dai de câte un gând răzleţ şi de câte o minte luminată în spatele tastaturii. Săptămâna asta zic să vă scriu despre aşa ceva. E vorba despre cele mai recente articole pe care le-a semnat Alice Georgescu în “Dilema Veche”. Cel mai recent, “Normalitate”, mi-a mers la inima mea cea veştedă. Ce mi-a mai mers! “Uite”, mi-am zis citindu-l, “uite un critic căruia nu-i place să vadă un spectacol la premieră” din motive cât se poate de întemeiate, în speţă “invitaţiile” şi “morga critică”. Pe de altă parte, ştie şi mai ales recunoaşte că percepţia critică se poate perverti dacă între premieră şi data la care vede spectacolul trec mai multe reprezentaţii şi se aud felurite opiniuni care pot (re)orienta aşteptările de spectator profesionist. Între seara în care specialişti vin arareori cu adevărat curioşi, în care regizorul “dă drumul” la spectacol cu un sfert de oră întârziere, fie pentru că face ultimele retuşuri, fie pentru că nu ştiu ce personalitate importantă n-a ajuns încă, şi seara aceea în care ajungi tu, cu toată apercepţia ta, când vrând, nevrând, ţi se confirmă sau ţi se infirmă părerile care ţi-au ajuns la ureche sau la ochi… Drept spune autoarea în articolul “Normalitate” (http://www.dilemaveche.ro/sectiune/arte-performative/articol/normalitate). Pentru a ajunge, inteligent în mod eliptic, la “Aniversarea” de la Teatrul Nottara, genul de spectacol perceput, fără nuanţă, la extreme, ori ca “o porcărie”, ori ca “foarte bun”… Tare încurcate mai sunt căile judecăţii de gust şi a celei de valoare, parcă mai încurcate în postmodernitate decât au fost în modernitate, adică de la Renaştere până la jumătatea veacului trecut! Verdictul criticului curios: “un spectacol bun”. De ce? Scenariu interesant, actori puşi în lumină de regizor etc. Şi amara constatare că această “normalitate” – care, din câte desluşeşte mintea-mi obosită, e în mod subînţeles echivalată de autoarea nu cu “mediocritate”, ci cu “calitate” – este excepţia, nu regula pe plaiurile voastre. Silogistic urmând firul ideii, să înţeleg că UNITER pune pe piedestal, acordând premii, normalului care este “extraordinar”. Subtilă, deci, lapidara observaţie a autoarei. Ne dă de gândit, dat fiind contextul în care apare. “Extraordinar” în sensul de “foarte bun” sau de “extra-ordinar”? Hmm… Greu de răspuns. Poate în ambele: “foarte bun”  pe ideea “chiorul e împărat în ţara orbilor” şi “extra-ordinar” în sensul că “Aniversarea” lui Massaci iese din ordinar. Adică din “medie” sau din “mundan/banal”? Of, hai că te doare capul, pe cuvânt! Pişicheră autoare! Dar cine are timp de desfăcut firul în patru pe aşa zăduf?

În celălalt articol, „Teatrul: mod de funcţionare” (http://www.dilemaveche.ro/sectiune/arte-performative/articol/teatrul-mod-de-functionare), dăm de observaţii nesimandicoase, fără poleiala aia teoretizantă şi inerent generalizantă care strică atâtea cronici…  Observaţii aşternute de un ochi profesionist, care a bătut până la Teatrul Valah din Giurgiu, Naţionalul ieşean sau Teatrul „G. Ciprian” din Buzău. Minune mare pentru un critic stabilit în urbea lui Bucur, fiindcă e vorba de spectacole nenominalizate la vreun premiu, rămase în liniştea provinciei, semnate de regizori la care trufaşii Bucureşti „nu se coboară”, ca să mă exprim şi eu ironic.

Ca orice profesionist şi ca orice pişicher, Alice Georgescu adoptă o atitudine fecundă pentru gândirea, care, cum bine zicea prinţul Hamlet, cel care mi-a luat scăfârlia de lângă mormântul de unde fusese dezgropată, „ne face pe toţi laşi”. Fecundă pentru că îţi serveşte concentrat observaţie, apoi o concluzie care pare limpede ca cristalul, prin care se vede tot…

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print