Alexandru Bumbaş

“Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor cititorilor noştri. Le mulţumim pentru texte şi, la sfârşitul lunii, premiem cea mai frumoasă dintre cronici cu o carte de la Editura Nemira.

 Angoase. Frustrări şi refulări. Patimi şi obsesii. Sex şi sexualitate. Lupta dintre clasele sociale şi eternul război al sexelor. De la animal la om, distanţă foarte mică. Religie şi credinţă, iar uneori, lipsa credinţei. Şi un singur nume: August Strindberg. Teatrul de Comedie din Bucureşti, îşi invită spectatorii să pătrundă în universul intim şi bolnav creionat în spectacolul „Domnişoara Iulia”, în regia lui Liviu Lucaci.

     Personajul cel mai complex şi misterios din dramaturgia lui August Strindberg este adus în scenă cu o distribuţie care face tot posibilul să-i epuizeze sensurile şi funcţiile şi să descopere soluţia unei ecuaţii cu trei necunoscute: Domnişoara Iulia în interpretarea Deliei Nartea, şi (în reprezentaţia văzută de mine) Jan în interpretarea tânărului masterand UNATC Ioan Cortea şi Kristin jucată de Sorina Ştefănescu.

     În absenţa unor repere regizorale solide (căci Liviu Lucaci este înainte de toate actor), spectacolul amintit câştigă teribil prin interpretarea celor trei actori care alcătuiesc un trio măcinat de frustrări, patimi şi angoase. Sigur că o analiză de tip freudian aplicată textului lui Strindberg nu este o noutate în critica de specialitate, însă este probabil cea mai sigură cale de decodificare a unui univers uman instinctual, cu atât mai mult cu cât „Domnişoara Iulia” precedă, aproape vizionar, teoriile lui Sigmund Freud despre isterie, nevroză şi complex oedipian.

     Aşa cum aminteam mai sus, actorii sunt cei care construiesc spectacolul şi îşi supun personajele unor adevărate şedinţe de psihoterapie, reuşind astfel să dea naştere unor interpretări credibile. Delia Nartea umple scena de la prima apariţie, aceea a contesei jucăuşe şi seducătoare şi până în ultimul moment când sinuciderea pecetluieşte finalul personajului său. Mignonă şi fragilă, cu o doză autentică de mister şi fascinaţie în priviri, actriţa ne înfăţişează o Domnişoara Iulia autentică, supusă unor complexe şi frustrări interioare, care, o dată eliberate, propulsează personajul pe o traiectorie a umilinţei, a decăderii umane şi, nu în ultimul rând, a morţii. De la stăpânirea de sine şi controlul seducţiei de la început, drumul până la final este unul al transfigurării: furie, spaimă, ură, tentativă de crimă şi, la urmă sinucidere. Delia Nartea le trăieşte pe toate timp de o oră şi jumătate; cu părul vâlvoi, ochii sticloşi şi chipul desfigurat, actriţa atinge punctul limită când îl urmăreşte cu toporul pe Jan.

     Nici colegul de scenă, Ioan Cortea, nu se lasă mai prejos. Chimia lor acidă şi devoratoare este redată perfect de elementul Jan; actorul traversează şi el numeroase stări, de la bărbatul stăpân pe sine şi pe propria-i putere de atracţie, până la animalizarea acestuia şi transformarea într-un mascul rănit, care trădează valori şi principii, în fuga după avere şi ascendenţă pe scara socială. Uneori inhibat, alteori pasional şi pulsional, Jan-ul lui Ioan Cortea completează perfect traseul cu dublu sens (nadir-zenit, zenit-nadir) pe care cele două personaje îl parcurg în vis. Domnişoara Iulia se străduieşte să cadă de la înălţimea titlului nobiliar pe care îl poartă la mizeria sărăciei, iar la polul opus, Jan forţează un traseu invers, dinspre nimicnicie spre măreţie şi bogăţie.

     Într-o cu totul altă estetică, Sorina Ştefănescu parazitează şi reuşeşte să înăbuşească delirul instinctual pe care ceilalţi doi colegi de scenă îl alimentaseră. Modestă şi supusă actriţa reuşeşte să ilustreze tipul de personaj pe care Strindberg îl detesta cel mai mult: omul sărac mulţumit cu propria condiţie. Visează şi ea, dar nu călătorii imposibile, ci încălţăminte lustruită şi mâncare preparată pentru stăpân. Vorbeşte în limbajul religiei, crede în mântuire şi iertare, şi este singura care ştie să iubească şi care niciodată „n-a coborât mai jos de propriul rang”. Odată ce află de relaţia de concubinaj dintre Jan şi Domnişoara Iulia, Kristin se afundă şi mai tare în peroraţii religioase, încercând să convingă şi să se convingă ca iertarea este cu putinţă. Nu ştiu exact de ce, însă mi s-a părut emoţionant momentul în care actriţa ţine cu umilinţă Biblia în mână şi speră la salvare, în timp ce Domnişoara Iulia „nu mai crede în nimic”.

     Există o inovaţie în acest spectacol, care ţine pe de-o parte, probabil, de viziunea regizorală şi de cealaltă parte de dialogul scenic al actorilor: este vorba de o doză acută de ironie şi autoironie care fură zâmbete şi chiar râsete spectatorilor. Razboiul sexelor (temă predilectă în dramaturgia lui Strindberg), capătă note comice în montarea de la Teatrul de Comedie. Jucându-se cu frazele şi cu intonaţia, Ioan Cortea şi Delia Nartea reuşesc de foarte multe ori, să fie comici, în dialogul lor tensionat despre dominaţia bărbatului asupra femeii, sau, din contră, despre dominaţia femeii asupra bărbatului.

     Sceografia simplă a lui Ştefan Caragiu (o bucătărie banală cu oale şi tigăi agăţate de pereţi) este perfectă în acest spectacol, întrucât spaţiul nu este cel mai important element ci carnea umană, şi uneori cea animală: masa pe care Jan taie scatiul Domnişoarei devine targa pe care Domnişoara Iulia îşi taie gâtul. Şi-n stânga mesei, Jan îşi urla disperarea, nu înainte de bătaia clopotelor.

     În peisajul teatral bucureştean, „Domnişoara Iulia” de la Teatrul de Comedie, rămâne după mine, un exemplu demn de urmat: un spectacol construit cu resurse puţine, sincer, curat şi, de ce nu, revigorant, chiar dacă epuizant într-o anume măsură.

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print