Publicul din București și lipsa de curiozitate

Pe 28 august s-a deschis la proaspăt refăcutul Teatru Național din București un important festival internațional. NETA a adus sau urmează să aducă la București, până pe 4 septembrie, spectacole din Albania, Bulgaria, Croația, Georgia, Italia, Macedonia, Muntenegru, Rusia și Slovenia. În același timp, la Muzeul Țăranului Român se afla în desfășurare Festivalul Internațional de Teatru Independent Undercloud. Nu ducem lipsă de festivaluri de teatru, asta e clar. Și, dacă punem la socoteală că între timp a început și Festivalul Internațional George Enescu, e clar că e bătaie destul de mare pe acea nișă de public care are obiceiuri culturale – nu sunt mulți, dar sunt. Și, în principiu, sunt cam aceiași.

E-adevărat că, de când am aflat de organizarea Festivalului NETA la București, m-am întrebat cât de interesat va fi publicul nostru de producții din zone relativ apropiate, de teatrul care se face, spre exemplu, în Georgia sau chiar în Bulgaria… Deși era evident din comunicatele de presă și după numele selecționerilor, printre care și George Banu, că spectacolele invitate vor fi cu siguranță cel puțin interesante, măcar pentru că ne permit să aruncăm o privire la spectacole din țări de lângă noi și ne permit comparații. Numai că – nu e greu de constatat – publicului din România îi lipsește curiozitatea. Publicului larg și în aceeași măsură oamenilor din teatru.

Am fost toamna trecută la Sarajevo, la cel mai vechi festival internațional de teatru din Balcani: MESS. Erau programate spectacole până târziu în noapte, unele începeau la miezul nopții, dar sălile erau arhipline. Arhipline la orice oră și la orice spectacol. Asemenea generozitate, curiozitate și interes rar mi-a fost dat să întâlnesc. Publicul din Sarajevo era curios să vadă orice, lipsit de blazare, fin și atent. Făcea cozi la uși, așa cum era odată și la FNT-ul nostru. Și, fie că era vorba despre un spectacol din Columbia, unul din Austria sau unul din Maroc… oamenii erau la fel de curioși și de dispuși să vadă. Chiar dacă la sfârșit nu se ridicau în picioare să aplaude… S-a întâmplat o singură dată, spontan, la un spectacol care, de altfel, a și câștigat marele premiu al festivalului, „Kostana” al lui Andras Urban, iar faptul că s-au ridicat în picioare chiar a avut un sens și a însemnat un foarte corect diagnostic. Ceea ce la noi lipsește cu desăvârșire.

La București, publicul e interesat în primul rând de teatrul propriu. Ceea ce e și bine, dar e și rău. La primele spectacole din Festivalul NETA, mai ales la cele din sălile mari, departe de a fi pline, a fost evident că publicul larg nu dă buzna. Curiozitatea lipsește. Îi lipsește publicului, dar le lipsește în aceeași măsură și actorilor, și regizorilor din teatrul nostru, care, așa e, n-au timp să vină la teatru, pentru că trebuie să muncească… Prea puțini am zărit în sălile de la TNB zilele trecute.

Românii vin la teatru ca să se binedispună și vin la teatru ca să-și vadă actorii cunoscuți. Restul îi interesează prea puțin. Spectacolele din alte spații culturale nu stârnesc (încă) suficient interes la București. Motivele sunt de mai multe feluri. Unul dintre ele mi l-a servit în urmă cu ceva vreme, extrem de ironic, un redactor-șef de la un ziar important din România: „Pe cine interesează să vadă teatru în altă limbă? E plictisitor. Și e enervat să urmărești supratitrarea. Îți trece tot cheful. La teatru te duci și tu să te destinzi, nu să stai încordat și să nu înțelegi nimic”. Cam așa…