Puterea iluziei şi iluzia puterii

Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi. Dispăruţi cu vasul care trebuia să-l ducă pe Hamlet în Anglia. Povestea e închisă. Timpul aşezat la loc în matcă. Cortina lăsată. Prinţul Danemarcei, cu tot cu Elsinore, se întoarce în lumea lui. Şi peste ani şi ani, dramaturgul Tom Stoppard desface ochiurile textului lui Shakespeare, cum ai depărta două bucăţi de sârmă ghimpată una de alta, lăsând să scape printre ele două dintre personaje. Rosencrantz şi Guildenstern trăiesc…

rosguil_foto-adriana-grand-1_309x219La Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara, Victor Ioan Frunză propune o versiune scenică a celei mai cunoscute dintre piesele dramaturgului britanic „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi”, la numai câţiva ani după ce, pe aceeaşi scenă, a montat „Hamlet”.

O sală de teatru în oglindă. Iar în mijloc scena. Din pământ negru. De o parte publicul aşezat pe scaune şi privind la Rosencrantz şi Guildenstern. De cealaltă parte ei doi, aşezaţi pe scaune, jucând „cap sau pajură” şi privind spre public. Şi, între cele două jumătăţi de oglindă, cortina roşie.

Rosencrantz şi Guildenstern discută despre viaţă, moarte şi jocurile puterii. Au sărit din textul lui Shakespeare şi, într-un splendid extratext transformat în piesă de teatru, reinterpretează şi comentează şi retrăiesc – situaţi în cea mai periculoasă dintre poziţii, în acelaşi timp înăuntrul şi în afara poveştii – ce s-a întâmplat, de fapt, atunci la Elsinore…

Din plasa cuvintelor…

Deşi în iconomia spectacolului de la Timişoara această primă scenă prezintă uşoare căderi de ritm, are, pe de altă parte, meritul de a construi din plasa cuvintelor terenul nisipos şi amăgitor pe care să alunece oglinzile în scenele următoare şi pe care să se întâmple jocul cu schimburi stranii între „a fi” şi „a părea”. Acumulările de tensiuni din prima scenă şi modul de construcţie teoretizant se deschid, odată cu intrarea în scenă a trupei de actori din „Hamlet”, iar peste sală încep să curgă cuvintele lui Shakespeare, amestecându-se cu poezia unui alt secol.

rosguil_foto-adriana-grand-38_326x204Ce s-a întâmplat, de fapt, la Elsinore…? De ce a murit Hamlet? Ce era putred în Danemarca? De ce a trimis-o Hamlet pe Ofelia la mănăstire? De ce a acceptat trupa de actori să joace o altă piesă… De ce au acceptat Rosencrantz şi Guildenstern să plece cu Hamlet în Anglia… De ce au murit… Cât de mare e închisoarea ca o coajă de nucă a prinţului danez… Ce înseamnă libertate şi, mai ales, unde începe şi unde se sfârşeşte. În culisele puterii, omul se rătăceşte şi se afundă până la pierderea propriei identităţi… E povestea pe scurt a evadării din text a celor două personaje shakespeariene şi a exilului pe care-l trăiesc în piesa lui Stoppard.

rosguil_foto-adriana-grand-40_356x218Ce face Victor Ioan Frunză? Le aşază oglinda în faţă. Desenează şi amestecă două, trei şi apoi multe, tot mai multe lumi, multiplicate la infinit. Fiecare personaj devine reflexia celuilalt, fiecare scenă, reflexie a ei înseşi într-un alt plan. Fără să expliciteze ceva, deschide perspective deopotrivă către lumea celui mai cunoscut dintre personajele lui Shakespeare şi către culisele puterii, aşa cum sunt ele de când lumea şi pământul. Între cele două texte, Rosencrantz şi Guildenstern circulă lejer, regizorul le creează un culoar larg. Din când în când aruncă peste sală, ca o ţesătură din cuvinte,  rânduri, rânduri… din piesa lui Shakespeare, ce curg proiectate peste actori şi spectatori, în timp ce jos pe scenă se joacă „Hamlet”. E iluzie la puterea a treia, a patra… Actorii din „Hamlet” joacă „Uciderea lui Gonzago”, Claudius şi regina şi toată curtea Danemarcei sunt spectatori, textul alunecă fantomatic peste toţi, iar Rosencrantz şi Guildenstern privesc spectacolul din lumea lui Tom Stoppard. Construit ca teatru în teatru în teatru… spectacolul de la Timişoara propune în fapt o „discuţie” despre puterea iluziei şi despre iluzia puterii. Acolo unde iluzia se sfârşeşte începe uneori puterea, acolo unde puterea se sfârşeşte, moare odată cu ea şi iluzia… Nimic frumos nu se reflectă în oglinzile lui Frunză. Doar pământul scenei create de Adriana Grand, care miroase a viu şi autentic, a moarte şi cimitir… Un cimitir în care se îngroapă cuvinte şi personaje şi odată cu ele reflexiile lumilor noastre. Nimic nu pare real în universul lui Victor Ioan Frunză. Moartea e din cuvinte, sângele e de cerneală, totul e joc. În oglindă e creată moartea regelui Danemarcei. Se moare doar în teatru, iar viaţa e spectacol la care (te) priveşti. Teatrul trăieşte viaţa şi o înghite. Şi în teatru totul e posibil şi imposibil… Ce s-a întâmplat nu se mai poate şterge niciodată, dar jocul poate reîncepe oricând.

Bufonii puterii

rosguil_foto-adriana-grand-39_380x253Vasul care-i duce pe toţi spre Anglia şi spre nefiinţă e construit ca o morgă. Cutiile se deschid din când în când şi, la lumina lumânării, Rosencrantz, Guildenstern şi Hamlet citesc şi înlocuiesc scrisori, alunecând în golurile care se creează între timpuri şi spaţii.

Despre interpretarea actorilor doar câteva cuvinte. Deşi e una din acele montări în care concepţia regizorală, complexă şi argumentată scenic (punctată cu accente muzicale originale, semnate Tibor Cari) ar putea copleşi jocul în scenă, lucrurile se întâmplă diferit. Echipa de la Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara funcţionează aproape fără greşeală. Katona Laszlo, invitat de la Budapesta, şi Balazs Attila sunt, în montarea lui Victor Ioan Frunză, Rosencrantz şi Guildenstern. Punct. Doi bufoni ai puterii, desenaţi şi redesenaţi în permanenţă, cu un picior în piesa lui Shakespeare, iar altul în textul lui Tom Stoppard şi cu amândouă bine şi în permanenţă înfipte în pământul în care se îngroapă singuri în final.

Rămâne sunetul straniu al scaunelor de pe care se ridică spectatori nevăzuţi în sala de teatru goală, din oglindă…

 Fotografii de Adriana Grand

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.