Rareș Florin Stoica: Arta e ca dragostea

rares1Este din Sibiu, a studiat la Cluj și și-a continuat studiile la București, unde joacă și unde s-a remarcat fără greutate acum câțiva ani, în spectacolul „Băiatul din ultima bancă“ de la TNB, cu un rol pentru care a primit o nominalizare UNITER la Premiul pentru Cel mai bun debut. Călătorește mult și crede cu tărie că e esențial să cauți și să-ți depășești limitele. Acum, înainte de un performance plănuit la Timișoara și un scurtmetraj care se va filma la Brașov, îl puteți vedea în  „(D)efectul Placebo“ la TNB și „Cockoși“ la TNB, care tocmai a avut prima reprezentație din noua stagiune. I se pare obligatoriu să meargă la spectacolele colegilor, așa că nu doar face, ci și vede mult teatru. Despre descoperiri și mai ales despre căutări, despre teatru și de ce face teatru, despre limite, maeștri, dorințe și nevoi imperioase am stat de vorbă cu actorul Rareș Florin Stoica exact în ziua în care juca prima reprezentație din stagiunea 2016-2017, într-un ceas petrecut între un casting și spectacol.   

Cum e la casting?

Foarte stresant. Ca la pușcărie: Dreapta. Întoarce-te. Vorbește spre stânga. E foarte ciudat pentru un actor care profesează. Nu știu de ce așteptăm încă să facem asta, pentru că sunt și foarte puțini bani… Și fiecare trebuie să se zbată să intre la casting. Când am avut primul rol la TNB, „Băiatul din ultima bancă“, nu știu cum am ajuns acolo, că nu aveam pe nimeni… Cred că bunică-mea, care murise de puțin timp, și-a întins o aripă de sus. Pentru mine e foarte importantă spiritualitatea. Știu că noi suntem foarte puternici. Avem perioade de up și down, dar avem și putere. Dacă am conștientiza cu adevărat asta, dacă am înțelege câte putem face și cât de frumos îți poți mări kinosfera pe scenă… Marii actorii o fac instinctiv, nu pentru că i-a învățat cineva. Eu am învățat și poate că am avut și ceva în chimia mea. Acum știu că, dacă joc într-o sală cu 200 de oamenii, trebuie să fiu cât toată sala ca să-i am pe absolut toți în vedere.

Nu te sperie sala?

Nu. Mă speria pe vremea când făceam repetiții cu „Băiatul din ultima bancă“ și stăteam cu capul în jos, eram nesigur. Nu știam meseria, ci doar niște lucruri de la domnul profesor Miklos Bacs, fiindcă am avut norocul ca în facultate să nimeresc într-un stup cu albinuțe foarte harnice, unde am învățat meserie. Miklos Bacs este un profesor extraordinar, care știe exact măsura și cât trebuie să planteze în mintea unui adolescent. E greu să lucrezi cu copii. Și eu știu asta, de când lucrez cu 47 de copii la o școală. Mă bucur că, după un an, vin părinții la mine și-mi spun că văd schimbări mari acasă. E cel mai important lucru în momentul de față pentru mine. Însă mi-ar plăcea să fac regie și o să încerc. Din 72 de trupe din toată țara, copiii mei au luat Premiul pentru cel mai bun spectacol, acordat de un juriu în care au fost Victor Rebengiuc, Anca Ioniță, Gheorghe Ifrim. Și asta, pentru că nu i-am pus „cu mâna“.

Seamănă „copiii tăi“ cu copilul care ai fost tu?

Mulți da. Mă regăsesc în ei și fac multe compromisuri cu mine. Mă confrunt zilnic cu copilăria mea. Zilnic îmi aduc aminte de ceva de atunci și-mi dau seama de ceva. Îmi dau seama când mă răsfăț! Iau o carte, mă uit la un film, mă mai duc în altă țară ca să pot să-mi deschid limitele, pentru că până la urmă despre asta e vorba: Caută să știi. Și, când ai aflat un lucru, mai caută o dată, că poate nu e bine! Sau poate răspunsul bun de ieri nu mai funcționează azi. E singurul lucru pe care-ar trebui să-l facă toată omenirea ca să mergem mai departe, ca să nu mai avem probleme mici… cum ar fi taximetristul care se înfurie și vrea să te ia la bătaie.

Mă confrunt zilnic cu copilăria mea. Zilnic îmi aduc aminte de ceva de atunci și-mi dau seama de ceva. Îmi dau seama când mă răsfăț! Iau o carte, mă uit la un film, mă mai duc în altă țară ca să pot să-mi deschid limitele, pentru că până la urmă despre asta e vorba: Caută să știi. Și, când ai aflat un lucru, mai caută o dată, că poate nu e bine! Sau poate răspunsul bun de ieri nu mai funcționează azi. E singurul lucru pe care-ar trebui să-l facă toată omenirea ca să mergem mai departe, ca să nu mai avem probleme mici… cum ar fi taximetristul care se înfurie și vrea să te ia la bătaie.

Călătoriile sunt importante pentru tine, nu-i așa?

Foarte importante. Tocmai am plănuit să merg în Andalusia-Malaga-Portugalia. E o experiență lungă, de care am nevoie după o perioadă nefavorabilă. Îmi trebuie alt aer, alte imagini, alte energii în jur. Pur și simplu așa ți se deschide mintea, fără să faci nimic. Când ajung într-un oraș nou, vorbesc cu oamenii. Vreau să văd cum gândesc. Imediat îți dai seama dacă te judecă, dacă te ajută. Și îmi place mult în periferii și locuri neturistice.

Cu Bucureștiul cum te-ai împrietenit?

Greu. Dar acum nu mai pot fără el. Seara și uneori noaptea mă plimb singur. M-am dus în Cotroceni, pe la blocurile scriitorilor, și mi s-a întâmplat să plâng văzând atâta poezie și energie.

Dar Sibiul mai e acasă?

Absolut. Dar când părinții mei sunt plecați în Germania nu mă atrage deloc. Poate că sunt norocos că am înțeles mai repede decât alții ce înseamnă părinții, cine sunt ei pentru noi și de ce ei, și nu alții, de ce ne-au învățat într-un anumit fel și noi am ajuns undeva, unde am învățat și mai multe lucruri pe altă parte. Ei sunt ancora noastră, cu siguranță.

Cât loc e pentru spiritualitate într-o zi din viața ta? În ce fel e loc?

Arta e ca dragostea. Să fii îndrăgostit înseamnă să vrei să fii cu acel cineva, să-i faci bine și să fie fericit cu tine. Cel mai simplu când ești pe scenă e să te simți foarte bine, pentru că așa poți să împarți ceva cu altcineva. Dacă nu suntem conștienți că noi, de pe scenă, putem modifica niște oameni măcar cu niște senzații, dacă nu cu niște gânduri, ar trebui să ne lăsăm de meserie. Arta asta trebuie să facă. Acum, când se întâmplă atâtea nenorociri, e cu atât mai important să privim puțin în perspectivă și, dacă avem parte de momente de aici și acum, să înțelegem că avem două galaxii în ochi, că suntem atât de înzestrați…. E fascinant. Am avut norocul – sau karma – de a mă face actor, adică de a comunica ceva din ce descopăr înăuntrul meu. Acolo e ca un sac fără fund. Trebuie să intri de multe ori în el și e periculos. E Schwarzes Loch – gaură neagră, un infinit, un abis fără fund, de unde nu știi dacă o să mai ieși. Îți trebuie mare curaj, pentru că acolo se pot întâmpla multe lucruri. Am gustat din ele de câteva ori. Și nu trebuie să-ți fie frică. E primul pas pe care-l putem face spre ceva mai bun. Și fii ceea ce ești. După discuții cu oamenii care știu multe teorie teatrală, după ce am citit eu însumi în ultimii ani multă teorie, după Stanislavski, Grotowski, Strasberg, Chekhov etc., știu că nu poți să ai o singură tehnică, că trebuie să știi tot, să fii un tot ca să poți să emani un tot și ca omul care vine la teatru, după peste zece petrecute la corporație, să se reconecteze la viața reală, cea care contează pentru noi cel mai mult. Iar tu trebuie să știi foarte clar ce vrei să spuni cu subiectul abordat în acel act artistic. Cumva, îmi pare rău că nu am trăit în vremurile când erau admiși patru studenți la IATC, la Actorie – acum sunt peste 600 de absolvenți pe an… Am fost la atelierul lui Andrei Șerban de la Macea, un loc feeric, cu niște daruri sufletești… N-am dormit mult în șapte zile, ceea ce e foarte bine, și la un moment dat am ajuns cu toate luminile aprinse la cele trei etaje: minte, suflet corp. Tot ce am făcut acolo era artă. Am văzut momente excepționale, făcute în două zile. Ca și Miklos Bacs, Andrei Șerban este unul dintre maeștrii care m-au condus undeva.

rares2Puțini colegi de generație din rândul artiștilor folosec cuvântul „maestru“.

Trebuie să folosim cuvântul „maestru“. N-ai ajunge nicăieri fără maeștri care să te conducă. Când vorbesc despre ei, mie mi se deschid sufletul, mintea și al treilea ochi. La TAG Theatre, unde am avut șansa să fiu, am participat la workshopuri cu profesori de la Royal Academy of Dramatic Art de la Londra, cum ar fi Martin Bartlett și Jeremy Stockwell. Am făcut acting without acting. Pe lângă diverse trucuri, am învățat ceva mai important: e de ajuns să fii prezent pe scenă.

Dar despre spectator ce ai învățat?

În facultate încă nu înveți nimic despre el. Atunci el e o entitate abstractă, dificilă, ți-e teamă de el. Cu cât ești tu mai curat, ca om, și cu cât ești mai echilibrat pe dinăuntru și știi ce înseamnă yin și yang și că avem cu toții în noi lumina și întunericul, binele și răul, cu cât accepți asta, te schimbi. Noi ne dorim să fim actori pentru că suntem singuri. Suntem singuri și când suntem într-o relație. Or, pe scenă nu (mai) suntem.

Tu trăiești în lumea care-ți place cel mai mult?

Da. Am acasă feng shui-ul meu, lucrurile pe care le îndrăgesc cel mai mult. Echilibrul contează enorm pentru mine acum și sunt un om echilibrat. Normal, am și momente de dezechilibru, temeri diverse. Dar nu am de ce să spun că nu sunt mulțumit. Viața tot timpul îți rezervă ceva frumos.

Cum comentezi opinia predominantă că tinerii actori se confruntă cu lipsa de șansă?

Sesizez la tinerii actorii o foarte mare nemulțumire. Ne zâmbim ziua, după care mergem acasă și scriem pe Facebook, alții dau like, tot cu zâmbetul pe buze… Atunci, cine ești tu cu adevărat? Asta trebuie să vedem. Iar eu vreau să văd paiul din ochiul meu. Ce văd la tine și nu-mi place este ce văd la mine și nu-mi place. Tu n-ai nicio vină. E vorba despre echilibru și conștientizare, despre cum înțelegem ce ni se întâmplă. Trebuie să transmitem cât mai multe dragoste în jur și să ne ridicăm la un alt nivel de viață. E important să trăim cât mai frumos. Am momente când mă înfurii, evident. Uneori și pe scenă, ca și spectatorul se înfurie, nu? Și, dacă tot e criză, hai să alegem un Shakespeare, că nu plătim drepturi de autor! Și o să ajungem la un alt nivel. O să descoperim precizia încetul cu încetul. Meseria noastră înseamnă rigoare, nu haos, ceea ce am învățat de la Miklos Bacs. Iar calitatea matematică și perseverența actorului contează enorm. O să învățăm ce n-am învățat de la nimeni niciodată până n-am jucat într-un Shakespeare sau într-un Cehov. Doar în facultate am făcut un pic de „Hamlet“. Îl aștept pe regizorul care o să-mi propună orice personaj de acolo. Revenind, când ne aplecăm în fața spectatorilor, la sfârșitul spectacolului, n-o facem ca să fim aplaudați după ce ne-am dat sufletul. Atunci e momentul în care eu, actorul, mă desprind de lumea personajului printr-un stretching, o plecăciune care înseamnă o eliberare de tensiune, de o lume. Când mă ridic iar, sunt și eu spectator. Subtil, ca o coardă sensibilă, e cel mai frumos moment când observi metamorfozarea, revenirea la sinele tău, la cine ești tu, la băiatul de la Sibiu.

Și, dacă tot e criză, hai să alegem un Shakespeare, că nu plătim drepturi de autor! Și o să ajungem la un alt nivel. O să descoperim precizia încetul cu încetul. Meseria noastră înseamnă rigoare, nu haos, ceea ce am învățat de la Miklos Bacs. Iar calitatea matematică și perseverența actorului contează enorm. O să învățăm ce n-am învățat de la nimeni niciodată până n-am jucat într-un Shakespeare sau într-un Cehov. Doar în facultate am făcut un pic de „Hamlet“.

Prejudecăți ai? Există lucruri pe care nu le-ai face pe scenă?

Încerc să nu am prejudecăți. Și n-aș face pe scenă ceva în care nu cred. Dacă regizorul mă face să înțeleg de ce să fac un lucru, o să-l fac. Dar, dacă nu e imperios necesar, n-o să-l fac. Dacă nu te seduce regizorul și dacă nu-ți dă puțină dragoste, n-o să ai încredere în el niciodată. Dacă ai, poți să aduci pe scenă iarna, primăvara, vara sau toamna, chiar dacă nu plouă. Și poți să te faci și de șapte metri!

Te-ai schimbat de când faci teatru? Ești alt Rareș?

Da. Mi-am schimbat convingerile pentru că nu mă simțeam confortabil cu ele. Am ajuns să accept ce nu acceptam. E primul pas.

Foto: Cristi Negut

Print

Un Comentariu

  1. Flory Laura 08/01/2017

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.