E vară, miroase a vacanţă prin Bucureşti şi a dor de ducă. La Facultatea de Teatru şi Film, pe Matei Voievod, timpul nu curge în ritmul lui, căci se decid premianţii: Gala Absolvenţilor este în toi, studenţii scriu, corectează şi rescriu lucrări de licenţă, iar sălile de teatru de la Palatul Copiilor gem de lume, de emoţii, de amintiri şi nostalgii: se joacă spectacole pentru ultima dată. Căci, în fiecare an, la UNATC se nasc producţii care fără un dram de noroc, sfârşesc în magazia de costume sau la casat.
„Picnic pe câmpul de luptă” este un spectacol de licenţă, Departamentul Regia Teatru, care a fost prezentat în cadrul Galei Absolvenţilor. Abia sosit de la Sibiu, unde a dus în atmosfera Festivalului Internaţional de Teatru o bucăţică de UNATC, acel UNATC care, printre scandaluri, continuă să instruiască şi să ofere pe piaţa teatrului material de lucru.
Povestea este simplă, iar dacă citeşti puţin despre Fernando Arrabal, copilul teribil al dramaturgiei spaniole contemporane, descoperi că piesa „Picnic pe câmpul de luptă” devine o variaţiune pe tema războiului care îl urmăreşte din copilărie până la sfârşitul vieţii. Împotriva cui ne luptăm? Este strigătul mut pe care îl lansează în aer dramaturgul. Din explozia acestui proiectil, rezultă o combinaţie absurdă de tragic-comic, pe care proaspătul absolvent al Departamentului de Regie Teatru Mădălin Hîncu îl traduce în limbajul jocului existent in nuce în fiecare dintre noi: joaca de-a adulţii. Împotriva cui ne luptăm? este întrebarea la care ar trebui să caute răspuns fiecare participant la manifestaţiile pro sau contra UNATC. „Picnic pe câmpul de luptă merită” merită să-şi continue aventura spectaculară începută ca spectacol de licenţă, fie şi pentru aceşti revoltaţi care vor război. Război să fie, dar să ştie şi ei, zic.
Picnicul de pe câmpul de luptă, aşa cum l-a gândit Mădălin Hîncu, conceput de absolventul Secţiei de Scenografie, Răzvan Bordoş şi lucrat împreună cu alţi șase actori licenţiaţi în Arta Actorului are loc într-un no man`s land fabulos situat între două părţi aflate într-un conflict fără cauză: tabăra roşie, pentru care luptă tânărul Zapo, abia sosit de pe băncile copilăririi şi tabăra albastră, apărată de către soldatul îndrăgostit Zepo. Pe linia de demarcaţie dintre comic şi tragic, copii adulţi îşi împrăştie jucăriile: se joacă de-a soldaţii, dar serios, purtând puşcă, busolă şi făcând patrule din cinci în cinci minute.
Printre grenade, bombe şi tunuri, nimeni nu ar bănui că este duminică. Doar nişte părinţi – doamna (Clara Popadiuc) şi domnul Tepan (Mihai Mitrea) care vin să-şi viziteze fiul, nu oricum, ci călare pe o motocicletă model Guernica by Fierrari, ediţie limitată. Motocicleta îndeplineşte rol de rulotă: păstrează în interior vesela necesară pentru cârnăciori şi castraveciori şi nelipsitul vin „straşnic”. Masa se împlineşte prin venirea unui musafir nepoftit: Zepo (Victor Espiritu Santo). Îl leagă fedeleş, se pozează cu premiul, apoi la ce să folosească un om legat? Absurdul irupe. Îl dezleagă şi îl aşază la masă. Culmea, şi acest soldat din tabăra adversă spune Ave Maria de fiecare dată când trage cu puşca – să fie întru sufletul celui rănit şi el a fost despărţit de logodnica pe care o ducea la cinematograf din cauza războiului. Tatăl lui Zapo este veteran de război, mama, o fostă dresoare de dragoni. Tatăl trăieşte într-un trecut populat de cai şi de victorii. Experienţa războiului nu a fost plăcută, el este cel care propune soluţia: comunicarea. „Spune-ţi-le că nu mai vreţi să luptaţi”.
Încet, încet râsul îngheaţă şi se transformă într-o grimasă, dincolo de umanul din noi, care ne face solidari la suferinţa celuilalt, războiul cere victime. Cei doi colectori de cadavre, altminteri cunoscători de muzică clasică, îşi cer partea, tocmai când tatăl a oferit soluţia, se dansează dansul păcii şi este fluturată hârtia albă a predării, un bombardament venit de la centru îi ucide pe toţi. Soarta este în fond ironică. Îşi vede de drumul ei.
Întreg spectacolul prezintă situaţii care amintesc de filmul mut. Zapo (Alexandru Voicu) îşi duce la bun sfârşit rondul în tăcere. Cei doi colectori de cadavre (Ghighi Eftimie şi Iulian Burciu) testează piaţa cadavrelor în tăcere, începând cu un joc de cuvinte din lumea copiilor: An-tan-te. Adună morţii în tăcere, se întorc cu faţa către public şi cântând acelaşi refren care cândva te scotea afară din joc, încep să dăruiască spectatorilor floricele de stofă, din acelea pe care singuraticul Zepo le confecţioneză pentru a le oferi întru sufletul morţilor.
Actoriceşte, „Picnic pe câmpul de luptă” este un spectacol împlinit: actorii simt linia de oscilaţie între serios şi neserios pe care a marşat regizorul şi o transmit mai departe: tatăl îşi ceartă fiul pentru că este un ochitor slab, apoi alunecă în amintirea unei tinereţi trecute, pentru a se întoarce la cearta inofensivă cu soţia. Zapo, băieţelul care a învăţat să se apere odată cu ţestoasa Bert şi Zepo, prietenul cel mai bun al unei veveriţe împăiate care se numeşte Speranţa, fac doi adversari anapoda, un Stan şi Bran ai războiului, căci îşi dau mâna şi servesc dejunul împreună. Şi colectorii de cadavre sunt ridicoli: costume de un alb imaculat şi sorţuri de măcelari şi niciun fir de sânge.
Ieri s-a jucat ultimul Picnic din stagiunea 2014-2015. S-a stins lumina în sală, s-a aplaudat… A murit o lume pe scenă, dar trăieşte o lume în fiecare dintre noi care a prins un gest, o privire, un zâmbet, un cuvânt din spectacol şi îl poartă cu el în lumea reală. „O să trec printr-o perioadă de însemnări, ce ar fi fost dacă ar fi fost? Ce aş fi câştigat făcând asta şi nu asta?”, spune Mădălin Hîncu… Mi-ar plăcea să existe butonul Save pentru un fiecare astfel de spectacol.
„Picnic pe câmpul de luptă”, de Fernando Arrabal
Distribuție:
Zapo, tânăr soldat – Alexandru Voicu
Zepo, tânăr soldat – Victor Espiritu Santo
Domnul Tepan, tatăl lui Zapo – Mihai Mitrea
Doamna Tepan, mama lui Zapo – Clara Popadiuc
Cei doi infirmieri – Ghighi Eftimie, Iulian Burciu
Coordonator de an Arta Actorului: conf. univ. dr. Doru Ana
Coordonator Regie: lect. univ. drd. Liudmila Szekely Anton
Coordonator Scenografie: conf. univ. dr. Adriana Raicu
Regie: Mădălin Hîncu
Scenografie: Răzvan Bordoş
Light Design: Cristi Niculescu & Bogdan Golumbeanu
Sound Design: Nidal Hamad
Foto: Lucian Năstase
Print