Volumul „Răzvan Mazilu. De la dans la musical” de Sanda Vișan va apărea în curând în colecția „Yorick actual”, care completează colecția consacrată „Yorick” a Editurii Nemira. Vă oferim un fragment în avanpremieră, un dialog între Sanda Vișan și Răzvan Mazilu…
Sanda Vișan: Nimeni nu putea trăi sub presiunea constantă a circumstanțelor, cu toții ne-am găsit în perioada comunistă, refugii individuale sau de grup restrâns, care ne dădeau iluzia libertății și mica satisfacția că „păcălim” regimul. Tu cum evadai?
Răzvan Mazilu: Înainte de 1989, ne construiam paradisuri artificiale, lumi paralele pentru a supraviețui dezastrului. Evadarea mea erau cărțile, spectacolele și filmele, la care mergeam de mână cu sora mea, Elena. Când am intrat la Școala de balet, accesul în Operă ne permitea să vedem spectacolele de balet sau de operă.
Am crescut într-o casă cu o bibliotecă imensă, bogată, din care citeam ce îmi cădea în mână. Tot cu sora mea ne cumpăram discuri de vinil, cum erau pe atunci, mai ales cu muzică clasică. Le ascultam la un pick-up rusesc, pe care mama așeza întotdeauna cu grijă un milieu. Tot ceea ce am absorbit atunci, ca un burete, s-a sedimentat undeva și mi-a folosit mai târziu. Îmi folosește și acum.
Cum spuneam, în copilărie și adolescență desenam, pictam mult. Pentru că aveam un dram de talent la desen, ai mei m-au dus la cursuri de pictură, la Muzeul Colecțiilor de Artă. Eram fericit, îmi plăcea foarte tare și știam cu siguranță, încă de pe atunci, că activitatea, viitorul, viața mea se vor desfășura clar în domeniul artistic, în zona creativității, a fanteziei creatoare.
Începusem să fac spectacole pentru ai mei, în casă. Sora mea era singurul meu spectator. În sufragerie, pe covorul persan al mamei. Puneam un disc de vinil, îmi făceam costume, la un moment dat făceam și teatru de păpuși, apoi, când am prins curaj, făceam la școală, cu colegele, dansuri inspirate după Micul Prinț, cartea care mă fascinase din copilărie. Mă fascina și Arta Fugii, opera lui Bach și cream pe ea.
În continuare, simțeam o mare prăpastie între visele și idealurile mele și realitatea înconjurătoare, care le făcea să pară imposibile.
Sanda Vișan: Într-un fel, mai mult sau mai puțin evident, toți nutrim iluzia că suntem individualități distincte. Tu când ai căpătat acest sentiment că, într-o epocă ce cultiva uniformitatea, tu erai, totuși, „diferit”?
Răzvan Mazilu: Din copilărie am crescut cu sentimentul că sunt altfel decât ceilalţi copii: mă uit în pozele mele şi văd un chip foarte dulce. Eu aveam părul lung, în timp ce alţi băieţi erau obligaţi să se tundă. Mersul meu era altfel, în fine, deschiderea mea faţă de oameni, cu efuziuni uneori exagerate, toate acestea m-au făcut să mă simt… o să râdeţi…
Sanda Vișan: Nu conta!
Răzvan Mazilu: Ei bine, precum personajul interpretat de Nicole Kidman în filmul Dogville, care m-a marcat şi ale cărui înţelesuri le tot descopăr. Trebuie să spun că Lars von Trier este unul dintre regizorii mei de film preferaţi, alături de Fellini, Almodovar şi Iñárritu.
Într-o societate ca a noastră, sărăcită, ignorantă – căci viaţa mea nu se desfăşura doar la şcoala de balet şi în mediul artistic – a fi altfel însemna ca ceilalţi să-ţi facă viaţa un infern, să te linşeze. Nu pentru toţi devii model. Oamenii au o voluptate sadică de a judeca alţi oameni, iar în România, aceasta poate căpăta accente şi mai dramatice. Iar mie niciodată nu mi-a plăcut să merg cu turma. Personajul lui Nicole Kidman îşi ucide răufăcătorii la finalul peliculei, dar eu nu cred că aş avea puterea să apăs pe trăgaci.
Sanda Vișan: Să înțeleg că ai simțit nevoia unei libertăți absolute, chiar de când încă nu cunoșteai conceptul?
Răzvan Mazilu: Cred că da. Privind în urmă fără mânie, mă gândesc că ideile Isadorei Duncan de a se dansa liber, total liber și cu pasiune, capătă și mai mult sens. Elev la școala de balet fiind, era cumva clar ca lumina zilei că personalitatea mea dorea altceva, era altceva, dorea să se exprime liber, îmi plăcea să inventez, să mă joc, să simt, să exersez emoții. Dar profesorii mei se pare că nu o citiseră sau nu au înțeles-o pe Isadora. Iar eu, la cursuri, nu mai înțelegeam nimic din artă și din dans. Încercam să intru, fără succes, într-un „pat al lui Procust”, în care, desigur, mă simțeam inconfortabil.
Sanda Vișan: Să presupunem (ipoteză puțin probabilă!) că un tânăr din ziua de azi ar vrea să afle câte ceva despre timpul în care ai crescut tu. Ce i-ai spune?
Răzvan Mazilu: Am crescut într-o epocă oribilă, criminală, în care adolescența generației mele s-a petrecut aproape pe întuneric – la propriu! Și nu mai exista absolut nicio promisiune de fericire. Îmi amintesc drumul prin zăpadă, iarna, de la Piața Unirii către Strada 11 Iunie, unde era școala, și cum totul, zilnic, în jurul nostru se dărâma, se demola, zidurile Spitalului Brâncovenesc, Hala Unirii, biserici, case splendide, Opereta de pe Splai, toate, pe rând, erau rase și peisajul devenise absolut înspăimântător, ca după un război.
Sanda Vișan: Acesta era „peisajul după bătălia” lui Ceaușescu împotriva istoriei orașului și a centrului vechi al capitalei, unde voia să implanteze o nouă structură arhitectonică a socialismului victorios, destinată „elitei” din partid și din Securitate. Cu toate dramele produse, chiar a izbândit, spre beneficiul rechinilor imobiliari postdecembriști. Dar această atmosferă de sfârșit de lume nu era anihilată când intrai pe poarta școlii, în lumea artistică a dansului?
Răzvan Mazilu: Nu. Având nevoie de picioarele mele, de corpul meu, ca să nu alunec pe gheața care pe atunci nu se îndepărta, îmi puneam șosete flaușate peste cizme. Ajungeam la școală și, în sala de balet, era frig ca afară, era ger, îmi amintesc cum scoteam aburi pe gură. În timpul orei de balet transpiram și ne era teamă să nu ne îmbolnăvim.
Și tot așa, cu această spaimă îngrozitoare că nu corespunzi tuturor așteptărilor, cu spaima că vei dezamăgi, încerci cu greu, copil fiind, apoi adolescent, să crești, să te dezvolți, să înțelegi ceva din această profesie despre care credeai altceva, cu totul altceva. Peste ani, în spectacolul Requiem. Nu știi nimic despre mine am introdus câteva replici – confesiune, care chiar asta spun.
Print