Realitatea vorbei și realitatea faptei

Distanța dintre ele este la ordinea zilei. Te izbești de ea tot timpul și deseori nici n-o recunoști în prima clipă. Dar nici mult nu durează până-ți dai seama și nici cine știe ce spirit de observație ieșit din comun nu-ți trebuie. Această distanță este apanajul societății noastre de amar de vreme. Și din societate face parte și teatrul, artă atât de populară, dar atât de șovăielnică dintr-o Românie în perpetuă șovăială.

Să particularizez un pic, ca să nu mă pierd în sfera înaltă a generalităților. Profit de ocazie ca să aduc în discuție distanța dintre realitatea vorbei și realitatea faptei atunci când vine vorba despre experiment – acest hibrid atât de necesar în viața artistică – în teatrele bucureștene. Pe scurt, aud de ani ce se va face și se va drege la Centrul de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava“ de la TNB, la sala mică de la Odeon, mai nou la Teatrul Laborator de la „Bulandra“ și sigur mai sunt și altele. Aud cum vor fi aceste centre o „platformă“, o „rampă de lansare“, cum ușile vor fi deschise pentru tinerii creatori, instituționalizați și mai ales neinstituționalizați, cum menirea lor este să ofere sprijin pentru experiment și să coaguleze echipe, încurajând studiul. S-au făcut conferințe de presă în care s-au trâmbițat „deschiderea“ și „interesul“ față de o asemenea formă – vitală – de cercetare. S-au ținut întâlniri informale și, desigur, s-au scris articole.

Și atât. Aceasta este realitatea din vorbe. Realitatea din fapte nu există, este un vid suprem ce se întinde în planul concret al existenței teatrale. La centrul de la TNB nu știu să se fi ținut vreo conferință remarcabilă, vreun mic festival sau mai mult de un atelier consistent și coerent, la sala mică de la Odeon se montează de-a valma piese contemporane și în hol se face câte o expoziție modestă, la Teatrul Laborator de la „Bulandra“ se aduc spectacole de-a gata spre a fi arătate publicului, ceea nu înseamnă însă că se poate vorbi despre un „laborator“ sau un „centru“, ci pur și simplu despre un spațiu fizic. Spiritul de trupă a dispărut de mult și cercetarea în grup odată cu el, toată lumea deplânge pierderea și susține că face ceva întru remedierea situației. Dar fapta se lasă așteptată. Vorba a fost lansată, însă fapta se încăpățânează să întârzie. Până una-alta, vorba e reală, iar fapta, virtuală. În București, teatrul înseamnă în continuare spectacol și nimic mai mult, într-o vinovată primitivitate.

Cum se face că factorul de decizie – horribile dictu – are impresia că dacă a spus înseamnă că a și făcut, așa că stă liniștit, mulțumit, ba așteaptă și mulțumiri? Cum se face că se crede un fel de erou civilizator care aduce modernitatea în sălbăticie? E omenesc, fără îndoială, să nu vezi bârna din ochiul tău, ci paiul din ochiul celuilalt, dar parcă e ceva mai mult de atât.  Cine e vinovat că există asemenea locuri, cu un statut bine împănat în hârtii, cu meșteșugite vorbe din limba de lemn ce s-a impus abil și în teatru, dar că ele rămân goale, fără viață, fără artiști, fără idei? Dacă întrebi factorul de decizie, îți răspunde că, de fapt, tinerii sunt leneși, nedisciplinați și pândesc roluri în reclame și, în plus, e criză și bugetul e sărac. Dacă întrebi tinerii care se vaită că n-au unde juca și că nu li se dă nicio șansă adevărată, îți răspund că pe factorul de decizie nu-l interesează. Se spune că adevărul e aproape întotdeauna la mijloc. Dar care este mijlocul în această situație? Și care este mijlocul distanței dintre realitatea vorbei și realitatea faptei?

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.