Repetiţii generale cu Andrei Şerban – Tăcerea care strigă

Ioana Sileanu

Vineri am luat parte la ultima dintre cele patru repetitii generale deschise publicului, intr-o buna traditie de-a lui Andrei Serban. Spectacolul – o provocare: intruparea unuia dintre filmele cult ale uriasului Ingmar Bergman, ” Strigate si soapte”.

strigate-si-soapteExperienta se anunta a fi una inedita, un adevarat work in progress: in orice moment ne puteam astepta ca Andrei Serban sa opreasca jocul, sa dea o indicatie, sa insufle o expresie, sa indice un gest. Insa probabil nici cel mai aprig regizor nu s-ar fi indurat sa intrerupa ceea ce s-a petrecut acolo, in mijlocul nostru, si anume viata ce emergea din fiecare gest si fiecare soapta a trupei maghiare clujene.

Spatializarea inedita specifica spectacolelor lui Andrei Serban ne-a intampinat  chiar din holul salii studio unde ne asezasem nerabdatori sa-i calcam pragul. Cand colo, toate semnele ca spectacolul se va tine chiar acolo: micul spatiu din fata salii era flancat cu panza rosie, si traversat de un podium, la capatul caruia trona un scaun simplu, negru, cu inscrisul “Bergman” pe spatar.

Plin de curtoazie, Bogdán Zsolt (interpretand cinci roluri: Bergman, doctorul, Joakim, sotul Mariei, preotul,ss si sotul lui Karin, Fredrik) si-a cerut scuze pentru “intarziere” (2 minute trecusera peste ora anuntata), solidarizand cu publicul asezat in picioare de-o parte si de cealalta a podiumului – stand intr-un picior, pentru a ne impartasi presupusul disconfort. Carismatic si sincer, s-a straduit sa ne intretina, glumind si dialogand.

In scurt timp spectacolul incepe: Bergman povesteste audientei ideile sale pentru viitorul sau film, prezentandu-si, una cate una, actritele, si schitandu-le personajele: Agnes (Anikó Pethő), sora suferinda, in jurul careia, in intunecatul conac, se aduna celelalte trei femei – Karin (Emőke Kató), sora glaciala, verticala, care insa ascunde durerea insingurarii, Maria (Imola Kézdi), sora frumoasa si frivola, si Anna (Csilla Varga), marinimoasa si loiala slujnica – la prezentarea careia Andrei Serban nu si-a putut abtine o doza de autoreferentialitate, ce-i drept, in maniera nostima: “Servitoare am fost si in Unchiul Vanea!”, spune Anna indiferenta la primirea rolului. Si surpriza! dupa toate astea suntem poftiti inauntru.

strigate-si-soapte2Cele numai trei gradene intimizau spatiul, de altfel sumbru, obscur, apasator, nuantand fidel intreaga atmosfera bergmanesca. Peretii – tapitati in rosu burgundia, costumele, si ele aproape identice tinutelor din film. Aceeasi obsesiva bataie cadentata a pendulei, zvacnind asemenea unui pulsatii, cruda, omniprezenata, obsedanta. Insa nici nu era loc, nici necesitate de modificari fundamentale de forma, continutul, starea fiind atat de bine surprinse de sobrietatea, tensiunea, cumplita apasare ce plana in incaperile conacului lui Bergman – si iata, in studioul lui Andrei Serban.

Acesta ni-l aduce pe personajul Bergman, spectacolul fiind gandit ca un”film in teatru”, de fapt turnarea peliculei sale “Stigate si soapte”. Momentele de o tensiune dramatica coplesitoare sunt interupte abrupt, cand si cand: actritele il consulta pe Bergman, acesta le indeamna, le propune maniere de joc, le explica ratiunea unor scene. Din fundal se aud indicatiile soptite ale asistentei acestuia (Csilla Albert). Readusi la realitate de atatea ori, constienti deci de caracterul fictional, de reprezentatie, de insusirea de mimesis a ceea ce ni se infatiseaza, iata insa ca tacem; nu se aude un murmur, o dregere de voce, un tuset, macar o respiratie – o tulburare surda, o incordare, o emotie densa umple spatiul dintre noi.

Bergmanul lui Andrei Serban ne impartaseste si el o tulburare, un moment de impas metafizic: simte ca nimic nu mai are sens si se vrea opri. Este insa resuscitat de una dintre actritele sale, care-i bagatelizeaza criza si-l readuce la realitate (poate cu superficialitatea Mariei, poate cu intelepciunea cunoasterii sensibile, intuitive).

Femeile mistuite de insingurare, de suferinta unor vieti  lipsite de emotie reala, mortificate, isi interiorizeaza sau striga durerea. Tridimensionalitatea lor apare disparat: Karin cea neclintita are cand puseuri de ura, cand revolta autoflagelatoare cinica, sfarsind printr-o completa dezarmare, dezvaluire a nevoii acute de afectiune; Maria cea cocheta si lipsita de adancime se apropie, plina de caldura, de sora sa, pentru ca la sfarsit sa reia poza distantei si racelii politicoase. Anna, singura care este langa stapana sa in suferinta pana la capat, isi interiorizeaza durerea pierderii fetitei sale in fata bolii, ramanand insa smerita, multumindu-I Domnului, intr-un emotionant moment, pentru infinita sa mila si intelepciune, cu care a decis sa-i ia la El fiica. Tulburator jocul splendidei distributii: Emőke Kató, o Karin hieratica, cu irumperi de cruzime potentiate expresionist de focusarea luminii albe, vezi sau roz pe chipul sau angular, foarte expresiv. Imola Kézdi intrupeaza o Maria copilaroasa, cocheta, ale carei emotii par sa leviteze intre durerea autoimpusa ca fireasca, induiosarea in fata apropierii, afectiunii, si recea indiferenta. Csillei Varga joaca interiorizat, isi pastreaza expresia muncita, grava, a unei latente suferinte. Bogdan Zsolt, impecabil ca de obicei, nejucand cinci personaje, ci mai degraba insufletind cinci persoane.

Finalul spectacolului se putea insa lipsi de doza de prosternare, din pacate reusind sa  gliseze spre patetic: toti actorii inconjoara scaunul lui Bergman si se pleaca in fata lui, cu mainile impreunate, in semn de veneratie. Asta nu impiedica insa ropotul parca nesfarsit de aplauze, in timpul caruia actorii strang emotionati mainile publicului. Care nu a grait o clipa decat prin tacere. Mai graitoare decat insesi aplauzele.

Print

Un Comentariu

  1. Alina 02/02/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.