Imagine din spectacolul „Caravaggio Terminal”; FOTO Istvan Biro
Teatrul este o artă strâns legată de receptorul – spectatorul său. Poți să lași din mână o carte dacă nu-ți place, poți să oprești casetofonul, poți să nu stai mai mult de 10 secunde în fața unui tablou, dar cum pleci tu, spectator civilizat, de la teatru când ieșirea este în cealaltă parte a sălii? Vecinul din stânga e vădit intrigat, cel din dreapta își face siesta. Te gândești în sinea ta că ai fi putut parcurge câteva bibliografii și că ai nevoie de o pregătire temeinică pentru o astfel de experiență…
Spectacolul „Fractalicious!” din cadrul Festivalului Interferențe din Cluj a fost un exercițiu de testare a limitelor post-dramaticului. Prezentarea CV-ului profesorului Bryan Reynolds, invitat la diferite universități din America și Europa, teoretician în performance, reprezintă o introducere ex abrupto a spectatorului în atmosferă. Surprinzător, tot el este și performerul. Urmează un colaj de idei filosofice, psihologice și psihanalitice, în maniera poeziilor dadaiste realizate din cuvinte extrase dintr-o pălărie. Nici nu apuci bine să te dumirești cum e cu plăcerea, cu senzațiile, cu Gilles Deleuze și Jacques Derrida, căci te simți pierdut în parada de informații. Fluxul verbal e din ce în ce mai rapid și e susținut de două domnișoare plasate strategic pe ultimul rând. Ele încadrează, de o parte și de alta, spectatorii care au renunțat să mai caute firul Ariadnei și resemnați au hotărât să se odihnească puțin… O altă domnișoară susține discursul peformerului în pași de dans contemporan, își pune o lampă în cap, face exerciții de echilibristică, din când în când îi mai dă un pupic lui Bryan, un fel de iubită care se ascunde și se relevă constant. Nu puteau lipsi proiecțiile video care să reîntregească viziunea post-dramatică. Peste 20 de oameni au contribuit la realizarea acestui spectacol…
Lăsăm Europa, mai precis Olanda, și ne îndreptăm atenția spre Mexic. Spectacolul „Lamb” se înscrie în zona religioasă, biblică, mitică, iar figura-ideea centrală este mielul. Dansatorii nu excelează la capitolul tehnică, poate și din cauza coregrafiei căreia nu-i poți stabili un traseu sau un concept. Pozițiile de balet alternează cu mișcări simpliste, desincronizate, iar în combinație cu sfera religioasă rezultatul este cel mult comic. Prin costume se încearcă reprezentarea simbolului mielului, precum și orbirea spirituală a omului în lipsa lui Dumnezeu. Mai precis, acest efect e asigurat de niște fețe acoperite de un văl semi-transparent negru și niște ochelari de soare. Odată ce aceste elemente au fost îndepărtate, lacrimile și iluminarea izbucnesc, drumul spre mântuire a fost găsit. Spectacolul nu este nici măcar post-dramatic, ci un experiment nereușit al unui coregraf, Phillip Adams, recunoscut în Australia pentru compania sa de dans contemporan BalletLab.
Același melanj post-dramatic este valabil și pentru spectacolul „Caravaggio Terminal” prezentat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Viața și arta celebrului pictor se pierd în incoerențe, proiecții video, intervenții din exterior, precum interpretarea unor cântece la ukulele de către kata bodoki – halmen. Deși din punct de vedere tehnic nu le poți reproșa nimic actorilor, deși scenografia și proiecțiile video sunt mai mult decât reușite, în final ajungi la concluzia că fiecare element funcționează independent, iar în mintea spectatorului s-a produs o ruptură. A pierdut spectacolul.
Lipsa unei structuri, fragmentarea, repetitivitatea pot funcționa atât timp cât înseamnă ceva, iar publicul le receptează ca pe niște chei și nu doar ca procedee menite să-l irite sau să-l adoarmă. În spectacolul „Un dușman al poporului” al lui Thomas Ostermeier muzica live, actorii care interacționează cu publicul funcționează în vederea obținerii unei reacții, a unui scop. Pentru un spectator obișnuit, să pleci de la teatru fără nimic este foarte trist.
Experiența acestor spectacole a fost cu atât mai puternică, întrucât a fost împărtășită de oameni din Rusia până în Spania în cadrul seminarului internațional pentru tinerii critici. Tendința de a crea după moda „post-orice” se dovedește a nu fi o rețetă de succes. Cu stupoare, fără laude gratuite, ne-am bucurat de spectacolul „Însemnările unui nebun” și de performanța lui Marius Manole recunoscută inclusiv de spectatorii străini. Uneori, să pleci acasă cu o poveste este un sentiment minunat. Înseamnă respect pentru public și pentru faptul că plătește ca să-ți vadă creația.
Print