Richard Bovnoczki: Virtualul ne-a modificat și ne-a distorsionat realul

richard1_600x399În stagiunea în desfășurare îl puteți vedea în câteva producții importante ale teatrului bucureștean: „Contra democrației“, „Un tramvai numit dorință“, „Crimă și Pedeapsă“, „Pescărușul“… Și nu sunt singurele. Totuși, susține ferm că încă nu e artist, ci doar în drum spre actorie, un drum pe care-l urmează simplu, după ce a trăit și a înțeles pericolele rațiunii. Susține că prima sa calitate este energia, moștenită de la mama, și că teatrul poate fi un mijloc de a contracara felul „încadrat“ în care vedem lucrurile, pentru că virtualul ne-a invadat realul, drept care nevoia de emoție autentică e din ce în ce mai mare. Despre îndoieli, căutări, crize și descoperiri, despre dorința și nevoia de „așezare“ și forța încrederii am dialogat recent cu actorul Richard Bovnoczki.

Momentan joci în câteva spectacole importante la Odeon, la Unteatru, la Bulandra. E mult, e puțin?

E destul, dar asta abia acum, numai de câțiva ani. Partea cea mai bună este că sunt spectacole total diferite unul de celălalt. „Crimă și pedeapsă“, de exemplu, se așază acum altfel decât acum zece ani, se maturizează, câștigă în gândire, nu doar în trăire. Joc și „Moscova-Petușki“, one-man showul pe care l-am lucrat cu Theodora Herghelegiu, iar „Un tramvai numit dorință“ e o reușită pentru că are la bază un concept regizoral puternic și unul scenografic la fel. Și aici, și în „Contra democrației“ de la Odeon sau în „Pescărușul“ de la Teatrul Bulandra am primit rolul pentru că a plecat cineva. La „Crimă și pedeapsă“ am câștigat audiția, după care Yury Kordonsky s-a chinuit mult cu mine.

În ce sens?

E o poveste în mai multe straturi, are un plan profesional și unul personal și a început în 2006. Nu lucrasem teatru verbal de mult, jucam doar în spectacolele lui Dan Puric, repetam mult de unul singur, dar nu era suficient. Era o etapă de viață delicată. Mă apropiam de 30 de ani și mă întrebam: Eu ce fac? Trebuie să mărturisesc că nu prea am citit în copilărie. Am trăit, am experimentat, am acoperit lucrurile cu tot ce am avut în mine, dar nu am avut înclinație spre citit, deși ai mei îmi spuneau tot timpul că o să regret că nu citesc. Până la 18 ani am citit o singură carte, numai ca să nu spună ei că n-am citit nimic: Biblia. Acum resimt lipsa lecturilor de atunci. În fine, tot acum îmi dau seama că am și un câștig de pe urma acestei lipse. Am prieteni extrem de citiți, foarte cultivați, care nu reușesc să surprindă lucruri foarte simple sau să aplice ce știu pentru a-și păstra valorile ori lucrurile importante: viață personală, drum personal, familie, căsnicie etc.

Am prieteni extrem de citiți, foarte cultivați, care nu reușesc să surprindă lucruri foarte simple sau să aplice ce știu pentru a-și păstra valorile ori lucrurile importante: viață personală, drum personal, familie, căsnicie etc.

Dar de ce Biblia?

A fost o alegere stranie, la cum eram atunci. Era o Biblie cu imagini și n-am crezut că o să o pot citi până la capăt. Dar am reușit în vreo doi ani. Când am venit la București, a venit și pofta de lectură, dar e limpede că ce s-a pierdut în copilărie nu se mai poate recupera. Deci pe la 27 de ani simțeam că menirea mea nu e doar să joc un rol și încă un rol, eram conștient de datele pe care le aveam. Tot citind și citind, haotic, m-am trezit că analizez tot atât de mult, mecanismele interioare, afective și raționale, stările, sentimentele, încât m-am îndepărtat sau, mai bine zis, m-am decuplat de afect. Așa ajungi să nu te mai atingă lucrurile, ci doar să le percepi rațional. Dacă starea asta continuă un timp, dai într-un fel de autism. Țin minte momente când reacționam la ceva într-un fel numai pentru că memoria mea îmi spunea că așa se reacționează, nu pentru că aș fi simțit, nu pentru că instinctul ar fi funcționat. Nu procesam cu adevărat. Iar când m-am întâlnit cu Yury Kordonsky făceam primii pași ca să ies din monstruozitatea asta, din moartea asta.

Deci te-ai luptat cu raționalizarea în exces sau cu cenzura rațiunii?

Care e moarte curată, mai ales în profesia noastră. Drept care intrasem într-un fel de manierism, într-o formă fără conținut. Făceam gesturi, intram automat într-o atitudine, adică într-o formă, înainte să simt și să înțeleg ce se întâmplă. Zi de zi simțeam starea asta rigidă la repetiții și mă opream din lucru, stăteam sau plecam. Dar am spus stop. Și un an și jumătate n-am făcut aproape nimic. Ceea ce era o grozăvie, după ce lucrasem enorm, mii de ore, cu trupa lui Dan Puric. Am știut că trebuie să iau totul de la zero, să fac iar primul pas… Încercam de fapt să înțeleg ce vreau, întrebare importantă pe care fiecare actor trebuie să și-o pună. Căutam ieșirea din impas, care-mi afecta și viața personală, așteptam timpul vindecării. Și atunci am începutul lucrul cu Yury Kordonski.

Cum a fost?

Înțelegeam tot ce-mi spunea, dar mijloacele și iubirea nu răspundeau, așa că eram de-a dreptul haotic. În timp, s-a eliberat ceva din mine și la eliberarea asta care durează de atunci, fără să se fi încheiat, a contribuit și Moscova-Petușki, un spectacol pe care acum l-am oprit pentru că simt nevoia să-l regândesc. Bogăția textului și a pesonajului mă obligă – suferința intelectualului sub comunism, alunecarea în alcoholism, ratarea neputința, tot.

Apropo, ai amintiri concrete din comunism?

Da. Am trăit cincisprezece ani sub comunism și îi înțeleg pe studenții de atunci care voiau să facă ceva, dar nu aveau cum. Înțeleg și-mi amintesc și teroarea din epocă. E o teroare pe care eu personal n-am trăit-o. Ai mei ne-au cerut mie și fratelui meu doar atât: fără bancuri cu Ceaușescu! Dar în fața blocului din Baia Mare spuneam numai bancuri cu Ceaușescu! Altfel, neavând termen de comparație, mi se părea normal să mă trezesc la trei dimineața să merg la coadă ca să cumpărăm ouă sau carne.

Richard2_528x352Și de la Baia Mare cum ai ajuns la București, mai exact la, atunci, ATF?

Pe la 17 ani am dat de o chitară în casă, la care tatăl meu cânta din când în când, și m-am apucat să învăț să cânt. A mers. Mi-am făcut un prieten care știa mai multă teorie și cânta într-o formație. Și apoi am făcut împreună o formație, împlinindu-mi un vis. El mi-a spus să dau examen de admitere la o facultate de musical, în regim privat, de la București. Neștiind ce e un musical, am crezut că vorbește de vreun Conservator particular. Ai mei au fost de acord, numai că eu mi-am dat seama că niciodată n-o să pot face muzică la nivel înalt. După ce am făcut schi de performanță, mi-am dat seama ușor că există ureche absolută. Așa ceva avea un prieten din formație, care pur și simplu vizualiza muzica. Mi-am dat seama că mie nu-mi va fi niciodată așa de ușor, că în muzică n-o să fiu niciodată ca peștele în apă. Și totuși, m-am dus la musical, acolo am dat de actorie, m-a mirat că există o astfel de facultate. Am dat examen de admitere și la Facultatea de Teologie – Asistență Socială, am intrat, am cunoscut pe cineva care mergea la Teatrul Podul, condus de domnul Cătălin Naum, am ajuns și eu acolo și așa am auzit prima data de ATF. Cumva, am ajuns unde trebuia.

Cum te-a primit Cătălin Naum?

Prima dată, când prietenul meu i-a zis că vreau să vin, m-a măsurat din cap până-n picioare și a spus: „Să vină! Mă rog, nu știu de ce…“ După care a adăugat: „Adică, mă rog, știu de ce“. Primul text pe care am lucrat din viața mea a fost direct unul de Eugen Ionescu, o experiență pe care o țin minte în amănunt, cu lumini, spațiu, miros, fețe de oameni… Trebuia să spun un text în fața unui mort. Mă duceam în vizită la el la spital, el era pe o targă, iar eu îi vorbeam fără să știu că e mort, lucru pe care-l descopeream spre final și trebuie să mă hotărăsc: ori îi vorbesc în continuare ca unui om în viață, care mă aude, ori încep să vorbesc realizând că el e mort. Am ales prima variantă, bineînțeles. Am învățat textul, n-am lucrat mare lucru, și la vizionare am făcut toată scena, de la început până la sfârșit, la nivel de actor profesionist. Iată prima mea întâlnire cu scena. Domnul Naum s-a oprit și și-a chemat studenții din anul IV Actorie de la ATF să se uite la mine. Iar eu am refăcut scena pentru ei. Într-un fel, asta înseamnă profesionalism: să re-faci. Conștient fiind că sunt brusc material de studiu, când a venit momentul în care trebuia să ridic piciorul mortului, mi-am zis să fac o glumă și am spus că dacă-i dau un picior o să-l doară. Domnul Naum s-a enervat, m-a dat afară, strigând că n-o să fac niciodată meseria asta… Mi-am adus aminte recent și că, de fapt, în anul I de studenție făceam actorie profesionistă. Acum mi se întâmplă uneori să nu mai reușesc să lucrez la nivelul de atunci, în urma crizei de care povesteam, încă nevindecată în totalitate. Cumva, trebuie să revin la momentul începutului, căruia i se adaugă, totuși, experiența acumulată. Revenind, domnul Naum a văzut un material. Eu sunt conștient că am niște date speciale.

Intuiția trebuie să fie prezentă tot timpul și trebuie păstrată. Marlo Brando era un animal care-și hrănea reacțiile spontane, autocenzura era minima sau nu era deloc. Când intervine rațiunea, pierzi mult, deși rolul rațiunii e foarte important, dar după ce stabilești acel prim instinct pe care-l ai când citești textul prima oară. Prima lectură e cea mai importantă și acel prim impuls, cel mai pur, trebuie păstrat până la sfârșit.

Care sunt ele?

În primul rând, o energie. E moștenită de la mama și e inepuizabilă. Având norocul unei sponsorizări primite pe ultima sută de metri, am jucat recent cu Dana Cavaleru spectacolul nostru Contraste la Fringe-ul de la New York, unde locuiește mama mea acum. A venit la spectacol și după aceea mi-am dat seama că toate observațiile ei sunt cât se poate de pertinente, deși ea nu e nici pe departe amatoare de teatru – a simțit exact unde nu e clar, ce lipsește, unde a prea mult. A funcționat și bunul-gust, esențial în actorie, ca și în viață, ceea ce e valabil și pentru bunul-simț. Contează, de asemenea, capacitatea de a concentra și de a transmite clar intenția și ideea. Există un mesaj limpede pe care trebuie să-l înțelegi din plin și cu care te duci mai departe fără a mai procesa. De aceea simți că un actor a fost bun și că altul a jucat bine, dar i-a lipsit ceva. Asta face diferența. Gheorghe Dinică, de exemplu, era o natură întreagă și pe scenă, și în fața camerei. El nu juca nimic. El era. Asta înseamnă să fii înnăscut, nu făcut. Intuiția trebuie să fie prezentă tot timpul și trebuie păstrată. Marlo Brando era un animal care-și hrănea reacțiile spontane, autocenzura era minima sau nu era deloc. Când intervine rațiunea, pierzi mult, deși rolul rațiunii e foarte important, dar după ce stabilești acel prim instinct pe care-l ai când citești textul prima oară. Prima lectură e cea mai importantă și acel prim impuls, cel mai pur, trebuie păstrat până la sfârșit.

Cum vezi acum, privind în urmă, experiența câștigată în teatrul lui Dan Puric?

Au fost șapte ani importanți din viața mea. La început doar mă prosteam în limbajul lui, fără să-l cunosc și, de fapt, fără să știu că el există. El a îmbogățit o bază de elemente clasice. După mult timp și multă muncă am ajuns la finețea gestului din spectacolele lui. Era minunat că lucram un an la un spectacol, pe un scenariu conturat de noi, care luptam pe-atunci împotriva curentului. Ajungeam la nenumărate detalii senzoriale ș.a.m.d. Așa se face că am un bagaj de tehnici care le lipsește multora. Am avut șansa asta (nu norocul), așa cum am avut șansa de a fi fost studentul doamnei Sanda Manu sau de a-l cunoaște pe domnul Cătălin Naum.

Richard3_520x346Ai făcut teatru nonverbal, teatru clasic etc. Ce tip de teatru te interesează în mod special acum?

Acela care are un mesaj și pune o problemă și-l mișcă pe omul venit să vadă spectacolul. Oamenii au nevoie de asta, toate cluburile care au o scenă sunt pline. Nevoia de emoție autentică e permanentă și general valabilă. Și noi, și emoțiile noastre au deja ritmul montajelor din videoclipuri. Virtualul ne-a modificat și ne-a distorsionat realul. Noi deja vedem lucrurile încadrat. Dacă ne străduim să ne apărăm, să ne limpezim puțin ochii și creierul, să privim cerul și un copac, avem o șansă. Nemaiavând răbdare, nu mai avem așezare. Or, așezarea trebuie s-o apărăm prin astfel de exerciții. Despre mine, de exemplu, se spune că sunt un om răbdător. Nici gând! Răbdarea e un punct atât de sensibil, încât, dacă nu sunt atent, totul explodează în fracțiuni de secundă – copilul, tatăl, soția… Dar sunt conștient de asta și introduc niște priorități. Ce e important? Să mă cert cu copilul sau să mă bucur de el? Are el niște probleme? Nu, problema sunt eu, iar el este doar o manifestare a ceea ce nu-i ofer eu: timpul, atenția… Dacă eu mă joc cu el, dar mă gândesc la altceva, el simte și la un moment dat izbucnește. De aceea, când mă întâlnesc cu cineva, încerc întotdeauna să fiu acolo. Altfel, interiorul vibrează întruna…

Nevoia de emoție autentică e permanentă și general valabilă. Și noi, și emoțiile noastre au deja ritmul montajelor din videoclipuri. Virtualul ne-a modificat și ne-a distorsionat realul. Noi deja vedem lucrurile încadrat. Dacă ne străduim să ne apărăm, să ne limpezim puțin ochii și creierul, să privim cerul și un copac, avem o șansă. Nemaiavând răbdare, nu mai avem așezare.

E lumea noastră lumea din Contra democrației?

Da. Și unii oameni pleacă în timpul spectacolului pentru că li se pare dur. O prietenă mi-a spus că spectacolul arată o imagine, dar nu dă un răspuns mai adânc, nu răspunde la întrebarea la cine mă întorc eu, în lumea asta dezorientată. Trăim într-un haos în care fiecare caută câte ceva și găsește cu totul altceva decât vrea.

Tu ce cauți acum?

Nu mai caut, doar merg pe drum. Trebuie doar să ajung la mine. Anii aceia bolnavi, când m-am împotmolit în propria prostie, dorind să înțeleg tot, au cam trecut. M-am ars, mulțumesc lui Dumnezeu că n-am înnebunit și acum fac pași mici cu fiecare spectacol. Câștig câte ceva, dar încă n-am ajuns la așezare, când lucrurile se eliberează. Urmez, simplu, gândul. Dacă el există, totul funcționează, tu doar te manifești. Trebuie doar să ai încredere și să crezi că lucrurile sunt spre binele tău, chiar dacă nu le înțelegi.

Print

2 Comentarii

  1. Felicia 27/07/2014
  2. Felicia 27/07/2014

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.