Richard Wagner: Marele defect al criticii constă chiar în esenţa ei

Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e un spectacol pe care vă invităm să-l descoperiți! Azi, Richard Wagner…

Influenţa pe care opera modernă a avut-o asupra publicului s-a transformat de mult în obiectul unei profunde aversiuni din partea tuturor artiştilor care preţuiesc adevărata valoare. Numai că aceştia s-au plâns doar de gustul viciat şi de frivolitatea creatorilor care au folosit-o în interesul lor, fără a-şi da seama că respectiva formă de pervertire devenea pe deplin firească în acest context, iar frivolitatea era rezultatul care se impunea cu necesitate. În cazul în care Critica ar fi cu adevărat ceea ce se pretinde, ar fi dezlegat de mult misterul acestei erori, justificând astfel întru totul aversiunea artistului onest. Însă ea a resimţit doar o aversiune instinctivă, atingând doar în trecere soluţia enigmei şi rămânând la fel de oarbă ca şi artistul care se zbate în plasa propriei confuzii, căutând cu disperare să afle ieşirea.

Marele defect al criticii constă, aşadar, chiar în esenţa ei. Criticul nu trăieşte în sine nevoia chinuitoare care îl poartă pe artist către îndărătnicia plină de ardoare cu care proclamă: „Aşa, şi nu altfel!”.  Dacă ar fi să-l imite pe artist, criticul n-ar face decât să alunece în plasa urâtă a aroganţei, adică în a proclama cu toată fermitatea şi încrederea nezdruncinată o anumită perspectivă, pe care însă nu ar percepe-o cu instinctul artistului, ci ar susţine-o doar, dintr-un capriciu estetic, emiţând sentinţe de pe soclul ştiinţei abstracte. Însă atunci când criticul îşi conştientizează poziţia cuvenită în lumea fenomenului artei, se simte obligat la o anume timiditate şi prudenţă, care îl ajută să-şi ordoneze, doar, revelaţiile şi să le transmită, ulterior, altor cercetători, fără a cuteza să emită o sentinţă definitivă. Critica trăieşte, aşadar, din progresul „treptat”, adică din permanenta adăpare a Erorii. Şi simte că, odată ce aceasta ar fi definitiv înfrântă, în scenă ar intra Adevărul absolut. Adevărul care îi face pe oameni să se desfete, fără a mai fi critica, la fel cum îndrăgostitul, exaltat de iubire, nu vede niciun defect la ţinta pasiunii lui. Critica trebuie să se ferească de o asemenea saturare de esenţa artei, atât timp cât există şi poate exista. Critica nu poate fi una cu obiectul activităţii sale. Jumătate din ea trebuie să se izoleze mereu, respectiv acea jumătate care-i defineşte fiinţa. Critica trăieşte din „dar” şi „deşi”. Iar atunci când s-ar cufunda pe deplin în analiza unui fenomen, ar trebui să poată dezvălui acel fapt unic, cauza în sine, asta cu condiţia ca respectivul critic să aibă toate calităţile necesare şi, în primul rând, iubirea faţă de obiectul pe care-l analizează. Faptul în sine, exprimat deplin şi fără menajamente, ar face în mod firesc imposibilă formularea oricărei alte critici şi ar duce la dispariţia acestei bresle. Însă criticul, ca să-şi asigure existenţa pe viitor, priveşte cu prudenţă, rămâne la suprafaţă, nu caută în profunzime, cântăreşte toate eventualele consecinţe, se retrage precaut şi, în acel moment, laşul „cu toate acestea” îşi scoate capul, deschizând uşa spre nehotărâre, spre confuzie şi lăsând în permaneţă loc pentru alte şi alte critici, la infinit!

(Fragment din volumul „Opera și drama” de Richard Wagner, colecția Yorick, Editura Nemira)