Ridicați ștacheta, și spectatorul va vrea mai mult!

Spectatorii încep să se foiască, după câteva clipe în care n-au scos un sunet și parcă nici n-au respirat. În sală e răcoare, sistemul de aclimatizare a funcționat și nici nu s-a fumat în timpul spectacolului. Ceea ce e o reușită, trebuie s-o spunem. Victoria bunului-simț. Nu se întâmplă des, dar se întâmplă. Chelnerii vin încet după nota de plată, lumea vrea să iasă la o gură de aer. Vocile se fac simțite încet-încet, pe șoptite, siluetele din semiobscuritate se desprind din pozițiile în care au amorțit un ceas și jumătate. Se aprind și luminile, locul se dezmorțește, actorii au dispărut. Clienții își aprind câte o țigară bine meritată după ce s-au abținut amar de vreme. Și ies pe terasă. Înăuntru rămân câteva grupuri care au chef să clevetească puțin.

Această scenă are loc la Godot Café-Teatru, într-o seară târzie de vară. Clubul este înconjurat de terase zgomotoase, pline ochi de băutori de bere și băutoare de cocktailuri pestrițe. Antren și vacarm, cum îi șade bine unui centru istoric care trăiește o nouă viață, una care câteodată prea seamănă cu un bâlci, dacă ați apucat cumva să vedeți un bâlci într-o provincie din România.

Înăuntru însă, e tihnă și câteva voci răzbat până la masa mea. „Haios, ce să zic! N-am mai văzut de mult o comedie drăguță!“, spune o fată de vreo 20 de ani despre „Comedie pe întuneric“, spectacolul pe care tocmai l-a văzut. „E mișto că nu e o piesă de-aia prăfuită, de peste două ore“, adaugă, explicându-și impresia în fața unei limonade. Intru în vorbă – de altfel, în micul grup îmi regăsesc o cunoștință – și o întreb de ce i-a plăcut. „Că nu e un spectacol din ăla nașpa, la care te plictisești. Și e mișto să vezi actori noi“, îmi răspunde. Irina merge des să vadă teatru de club. Vine cu prietenii. Îi place să stea la o bere, să vadă comedii cu artiști tineri și spectacole care vorbesc pe limba omului din secolul XXI, răzvrătit în vorbă, dar blazat în faptă.

Alt club, aceleași preferințe. În sala din Clubul La Scena, nimic nou vara aceasta. Spațiul în care se joacă teatru este la fel de ofertant. Pe terasă nu sunt ocupate toate mesele, oamenii-s plecați în vacanță. Tocmai am văzut o poveste despre patimă și incomunicare, o pledoarie indirectă pentru toleranță și înțelegere. „Cam tristă chestie“, comentează în șoaptă un spectator nu tocmai tânăr, aflat lângă mine. „Mă așteptam la ceva mai vesel“, continuă, spunându-i doamnei care-l însoțește că artiștii tineri nu știu să arate decât ce e urât. Alături, niște studenți însoțiți de o indispensabilă tabletă schimbă impresii despre ce spectacole au mai văzut în alte cluburi. Le plac comediile, e limpede, și cam atât. Au mai fost pe la Green Hours, locul în care, într-un fel, a început teatrul underground, și cam atât. Au auzit că s-au deschis și teatre noi, dar încă n-au ajuns pe-acolo. Pentru ei, teatrul este, cel puțin momentan, entertainment. Și acest segment de public domină peisajul. Vrem ce e comod, spectacole care să ne dea iluzia că suntem ființe sensibile și cultivate, pervertite, vorba vechiului filozof, de societate. Nu se caută viziuni și formule complicate, se caută povești care au legătură cu fiecare spectator și-l mai scutură puțin, însă de preferință înainte de a-i gâdila, oricât de puțin, orgoliul.

La Green Hours, unde s-a schimbat de curând mobila, aceeași atmosferă. Destui liceeni și oameni obișnuiți cu locul. Tineri care se abțin de la fumat pe durata spectacolului. Altfel, sunt un public civilizat. Comentariile le păstrează pentru după. De altfel, nici nu sunt multe. Vin la teatru pentru că le place ironia și se hrănesc cu umor, pentru că există în ei nevoia de a trăi o emoție, de a vedea cum se joacă live, sau cel puțin așa îmi mărturisesc. Se simt bine în cluburi, unde pot face filozofie de pahar (capitol la care românii au stat întotdeauna excelent) după ce văd un spectacol care, de cele mai multe ori, n-are nicio legătură cu ideea de teatru ca formă a culturii înalte, pe care au primit-o acasă și la școală, programatic sau nu.

Una peste alta, un tur al cluburilor bucureștene în care se joacă teatru confirmă cu precizie concluziile studiului despre profilul spectatorului, realizat recent de IMAS, despre am scris deja în câteva numere ale revistei. Majoritatea sunt doritori de comedie, știu câteva cluburi, unde văd un spectacol de câteva ori pe an, și din vocabularul lor fac parte denumirile a două-trei teatre de stat, la care ajung din când în când, în funcție de notorietatea actorilor. „Eu mă duc la teatru la Londra și acolo poți să bei bere sau un pahar de vin în sală, ei sunt mai deschiși. La noi nu e așa, doar la club poți“, îmi povestește un tânăr avocat de la o multinațională, adăugând că, în comparație cu situația de acolo, biletele sunt în general ieftine la București. Fără îndoială, dar nu toată lumea își dă seama de asta. „Mă interesează și să aflu despre oameni ca mine, și să văd ceva care să mă surprindă“, îmi explică în continuare, spunând că vine mereu la astfel de spectacole.

Cu alte cuvinte, nimic nou, doar că teatrul independent și-a pierdut în mare parte dimensiunea de manifest sau poate că e doar un moment de cădere și de acalmie. Pe de altă parte, câștigă din ce în ce mai mulți spectatori, asta v-o pot spune managerii cluburilor care găzduiesc asemenea producții independente, create mai ales de tineri care vor să rămână în peisaj, să se arate, să creeze. Lucrurile sunt vii, se mișcă, idei sunt, artiști buni, la fel, publicul există, e deschis, dar trebuie educat. Va vrea mai mult numai când i se va ridica ștacheta mai sus. E în firea lucrurilor.