O apariţie discretă, pe care însă nu aveai cum să nu o remarci. Înaltă, blondă, subţire. Cu o privire scrutătoare, căutând ochii interlocutorului, şi cu o sclipire metalică uneori, o privire care impunea în primul rând respect. Poate că altora Lucia Mureşan nu li se părea aşa cum o descriu eu acum. Dar eu aşa am văzut-o pe scena Teatrului Nottara, aşa o văd şi acum, după ce am cunoscut-o şi în calitate de profesor.

Nu-şi cruţa studenţii pentru că nu se cruţa pe sine. Le cerea să muncească aşa cum ea însăşi a muncit o viaţă întreagă pe scenă, sau în faţa aparatului de filmat, sau la catedră… În 1958, Lucia Mureşan a absolvit secţia Arta Actorului a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” din Bucureşti, iar în 1963 şi-a început aici activitatea didactică, susţinând cursul de „Arta şi tehnica vorbirii” până în anul 1992. Următorii patru ani de profesorat, până în 1996, i-a petrecut alături de studenţii Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii Hyperion din Bucureşti. Din ’96 până în 2002 i-a pregătit pe studenţii actori de la Universitatea Ecologică din Bucureşti, unde, în 1997, a devenit decan al Facultăţii de Arte. Apoi, din 2002, în calitate de profesor şi decan al Facultăţii de Teatru a Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti, a ridicat alte câteva generaţii de actori. Şi mai avea Lucia Mureşan, nepoată a lui Lucian Blaga, un dar special: acela de a-i da cuvântului imagine, de a-i face sensibil sensul adânc. Nu întâmplător şi-a intitulat teza de doctorat “Rolul cuvântului în realizarea imaginii scenice – orice glas ascultă glas”. Pentru că iubea poezia cu patimă şi le-a împărtăşit-o, cu răbdare nesfârşită, şi studenţilor. Era printre foarte puţinii care mai făceau, pe 15 ianuarie, popas de poezie la statuia Eminescu (cea a lui Gheorghe Anghel din faţa Ateneului Român).

Dacă ar fi să spun doar în câteva cuvinte cum se purta Lucia Mureşan cu oamenii din jurul ei, aceste câteva cuvinte sunt: politeţe, respect şi dragoste. Sunt calităţi pe care Lucia Mureşan le-a cultivat întreaga viaţă, încă din vremea studenţiei pe când profesor şi model i-a fost marea artistă Irina Răchiţeanu. Îşi iubea aproapele nu doar din vocaţie, ci şi din datoria creştină pe care şi-o asuma clipă de clipă. A crescut într-o casă binecuvântată de Dumnezeu şi a fost educată în spiritul valorilor creştine. Mărturisea: “Am fost un copil răsfăţat de dragostea familiei mele de Mureşeni şi Triteni din mijlocul Transilvaniei (era fiica avocatului Leontin Mureşan din Cluj, iar mama sa era profesor de istoria artelor). Bunicii, unchii, mătuşile, verii şi verişoarele, părinţii mei şi sora mea ne întâlneam cu imensă bucurie la toate sărbătorile din calendarul creştin şi ne bucuram să fim împreună. Cred că pentru mine au contat enorm anii aceştia de viaţă într-o familie mare, pentru care vacanţele erau poveşti minunate, cu ieşiri în natură, care mi-au rămas în minte şi în suflet”, Rigoarea o definea. Rigoare, luciditate şi, deloc paradoxal, sensibilitate. Lucia Mureşan. S-a născut pe 31 ianuarie 1938 şi s-a stins pe 12 iulie la Cluj, oraşul ei natal.

A jucat peste 100 de roluri în teatru, între care: Sonia din “Unchiul Vania” şi Ranevskaia din “Livada de vişini” (de A.P.Cehov), Aniutka din “Puterea întunericului” (de Lev Tolstoi), Ofelia din “Hamlet” şi Desdemona din “Othello” (de William Shakespeare), Ana din “Azilul de noapte” (de Maxim Gorki), Polixenia din “Hecuba” (de Euripide), Ondine din “Ondine” (de Jean Giraudoux), Amelia din “Al patrulea anotimp” şi Împărăteasa Tulia din “Negru şi Roşu” (de Horia Lovinescu), Doamna din “Cruciada copiilor” (de Lucian Blaga). Între regizorii cu care a colaborat în film se numără Malvina Urşianu, Radu Gabrea, Constantin Vaeni, Andrei Blaier, Nicolae Mărgineanu. Dincolo de teatru şi film, dincolo de notorietatea pe care a cunoscut-o în televiziune, Lucia Mureşan a fost un om de cultură, un om pentru care arta – muzica, dansul, artele vizuale – era un mod de existenţă. Trăia într-o casă frumoasă, încălzită de cărţi şi împlinită cu obiecte rare şi lucruri adevărate care ştiu să depună mărturie pentru un neam întreg.

Cu artistul fotograf Ion Miclea a trăit patru decenii, ca soţie devotată şi partener într-ale artei. Am avut norocul să-mi arate câteva portrete pe care soţul său i le-a facut. Sunt fotografii incredibile, imagini în lumini şi umbre ale unei personalităţi, pentru mine, fascinante.

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print