Pe 23 martie a avut loc la Ceainăria Serendipity din București lansarea volumului „De ce râdem la teatru? O explorare practică a comedie fizice“ de John Wright, cea mai recentă apariție din Colecția Yorick a Editurii Nemira.
Pornind de la volumul cunoscutului regizor și pedagog, tradus de Maria Aciobăniței, invitații Theo Herghelegiu, Victor Scoradeț, Adelaida Zamfira și Cosmin Șofron au discutat, într-o atmosferă relaxată, în spiritul celei la care îndeamnă autorul, despre o carte foarte necesară într-un peisaj teatral încă dominat de prejudecăți, precum și despre prezentul nu tocmai vesel al comediei, gen necesar într-o cultură sănătoasă, dar la noi lipsit, s-a conchis la unison, de realizări impresionante.
O carte despre comedie tradusă acum pentru noi, românii, care ne pricepem atât de bine, care avem umorul nostru mioritic?! La ce bun acest gest editorial?! În registru ironic și-a început Victor Scoradeț, spectator profesionist cu mare experiență, prezentarea, susținând: „Ei bine, din păcate sau din fericire, avem foarte mult de învățat și îmi place să cred că însuși faptul că suntem aici, cu mulți tineri, exprimă și dorința, și nevoia de a învăța ce nu reușiți să aflați în momentul de față de la profesorii voștri legitimi din școlile de teatru din România“.
Surpriza, deci abaterea de la normă și contrazicerea așteptării, și plictisul, inamicul teatrului bun, iată două dintre ideile semnificative ale teoriei seducătoare formulate în acest volum, al cărui argument este semnat de regizoarea Theo Herghelegiu. Ea sintetiza astfel cartea lui John Wright: „Cartea e teribil de incitantă; atât de incitantă, încât după lectură îţi vine să te apuci să faci tot ce scrie acolo… Lucru care, dacă s-ar întâmpla, ar propulsa teatrul românesc pe un next level incontestabil.“
Bucurie, joc, știință
Drumul până la next level trebuie să fie relaxat, deschis și parcurs cu o bucurie indispensabilă, în lipsa căreia sensurile se pierd, această este una dintre premisele volumului, au susținut invitații, descoperind un manual practic în care se dezvăluie tehnici cu ajutorul căruia creatorii pot face singuri descoperiri „De la John Wright învățăm mult mai mult decât să folosim corpul fizic pentru a face lumea să râdă“, a explicat Victor Scoradeț: „Învățăm să folosim tot ce e fizic, material, precum și regula accidentului comic (cum să te folosești de absolut orice ca să înșeli așteptările publicului). Când râdem la teatru? Când se întâmplă ceva la care nu ne așteptăm. Pentru Wright, singura regulă importantă în teatru este surpriza. Iar marele dușman al teatrului, o știu din experiența mea mult prea îndelungată de spectator profesionist, este plictiseala: când ce ne așteptăm să se întâmple se întâmplă fără abatere. Or, John Wright vă învață să vă abateți. (…) Le lectură, am avut senzația că tot ce face acest practician cu studenții și cu actorii lui provoacă în primul rând multă bucurie pentru simplul fapt că ei sunt atunci acolo și fac ceea ce fac. Or, asta mi se pare magic. În plus, te învață să mergi până la capăt și apoi să mai faci un pas, deci să vezi că n-a fost acolo capătul!“
Sintetizat, spre deliciul participanților, în același spirit ironic, lungul drum al comediei, „ruda săracă a tragediei“, din Antichitate până în secolul XXI, a însemnat sintetizarea unei prejudecăți tradiționale. Povestea genului, de la Aristotel la Friedrich Dürrenmatt, a fost o luptă cu etape astăzi deloc atrăgătoare, așa cum o consemnează istoria teatrului universal, sau astăzi din ce în ce mai atrăgătoare, cea mai relevantă etapă rămânând, desigur, commedia dell’arte.
Scurta incursiune a lui Victor Scoradeț s-a încheiat revenind la viziunea lui John Wright: „Tragedia a apus, în timp, și prin 1954 Friedrich Dürrenmatt a zis într-un discurs public că tragedia nu mai e posibilă, în timp lumea a devenit mult prea anonimă ca să mai poată exista erou tragic: În lumea de astăzi secretarii lui Creon rezolvă cazul Antigona. În 1961, încă un moment important: George Steiner a publicat Moartea tragediei. Și comedia a început să aibă din ce în ce mai multe șanse, pentru că reflectă raportul de forțe dintre cele două genuri principale ale teatrului: masca tragică și masca comică. Tensiunea dintre ele, spune John Wright, e o falsă tensiune, căci ele sunt complementare. Comedia este posibilă fără tragedie, dar tragedia, dacă mai vrea să aibă o șansă în zilele noastre, are nevoie de comedie: Jupiter beat, de exemplu, face mai credibil tragismul acțiunii. Comicul, susține Wright, venind și cu multe exerciții practice, înseamnă joc. Teatrul se învață mult mai bine fără încrâncenare, cu lejeritatea jocului, care conferă realitate unui spectacol de teatru, e autentic, te face să te simți mai bine și te scutește, prin convenție, de obligațiile eului tău sociale, așa că poți să fii complet liber. Pornind de la o astfel de stare, ajungi la teatrul fascinant, despre care scrie Theo în argumentul volumului, în care mărturisește impresiile de la primul spectacol al lui John Wright pe care l-a văzut la București. Și încă un lucru: cartea ne învață să râdem la teatru pe noi, o nație încă inhibată din multe puncte de vedere. E bine, e frumos, e terapeutic să râdem.“
Rememorând fascinația provocată de spectacolele lui John Wright, văzute cândva în anii 1990 la București, Theo Herghelegiu a subliniat un „ingredient“ neglijat: „A le insufla actorilor o bucurie de joc și de joacă e esențial. Interpreții se bucură de ce fac și descoperă în prezent și au un fel de euforie, care îi face să împingă totul mai departe și mai departe. Citind cartea, aflăm și ce importantă e complicitatea între cei care sunt pe scenă și apoi între aceștia și public. În spectacolele lui John Wright nu există niciodată al patrulea perete și spectatorul face parte din poveste. Iar prin jocurile lui extrem de îndrăznețe descoperă potențialul maxim al personajelor și îl exploatează.“
De ce nu se (prea) face comedie bună în România?
Un astfel de studiu despre comedie, cu o pronunțată componentă practică, apare în România într-un moment în care, o spun și puținele statistici existente, comedia vinde, iar teatrele trăiesc sub presiunea economicului. Atunci, de ce nu se face comedie bună în România? La această întrebare au căutat răspunsuri invitații în a doua parte a evenimentului, explicațiile lor, care au adus în discuție diverse aspecte, gravitând tot în jurul lipsei de pregătire, și ea urmare a presiunii economicului.
Comedia se învață greu și se face greu, cere timp și meșteșug și, de aici, dificultățile. „Comedia e matematică, deci e o știință și se face mult mai greu. Există mecanisme grele. Comedia e meșteșug și lumea se ferește de această noțiune. Dar studentul asta trebuie să învețe în facultate, să primească trusa pentru meșteșug. Comedia înseamnă bucurie și cere relaxare. Nu poți face comedie în încrâncenare“, a comentat actrița Adelaida Zamfira, profesor la UNATC. Și, revenind la o autosuficiență vizibilă în breaslă, actorul Cosmin Șofron a adăugat: „Și toată lumea are senzația că știe să facă comedie. Matematica în comedie se modifică în funcție de sală, deci trebuie să știi cât mai multă matematică“.
„În plus“, a adăugat Theo Herghelegiu, „actorul trebuie să aibă în sânge, cumva, comedia. Oricâtă știință ai asimila, o aplici, și ea dă în gol dacă nu ai așa ceva“.
Print