„Cum oare a apărut ideea că oamenii pot comunica prin scrisori?” se întreabă Franz Kafka într-o scrisoare pentru Milena. „La o persoană absentă ne putem gândi, pe una care e prezentă o putem atinge – restul depășește puterile umane. A scrie scrisori înseamnă a te dezvălui în fața spiritelor – ceva ce ele abia așteaptă. Sărutările din scrisori nu-și ating destinația, sunt doar sorbite pe drum de spirite. Cu aceasta se hrănesc ele și se înmulțesc înspăimântător. Umanitatea simte asta și, pentru a elimina spiritele dintre oameni și pentru a asigura comunicarea naturală, pacea sufletelor, a inventat calea ferată, automobilul, avionul. Dar e deja prea târziu. Acestea sunt invenții făcute abia în momentul de criză. Partea adversă este mult mai calmă și mai puternică. După serviciul poștal, a inventat telegraful, telefonul, radiograful. Nu spiritele vor rămâne fără hrană, ci noi vom pieri”.
„A te dezvălui în fața spiritelor”, deci. În scurta lui viață, Kafka a făcut-o de multe ori. Corespondența lui explică literatura sau e literatură? Întrebare retorică sau doar redundantă, cum vreți s-o luați. „Cu cât e mai extraliterar, cu atât scrisul lui e mai literar”, spunea Mircea Cărtărescu la lansarea volumului „Scrisoarea către tata” de Franz Kafka, în traducerea lui Mircea Ivănescu, publicat la mijlocul anului la Humanitas Fiction, de citit oricând și oriunde, mai ales pentru cei care vor să înțeleagă câte ceva despre literatură și despre sine și mai ales pentru cei care au citit măcar una dintre cărțile praghezului care, scria Harold Bloom în capitolul excelent pe care i-l dedică în „Canonul occidental”, a exercitat o influeță la fel de mare ca Freud în istoria literaturii.
Cu câțiva ani înainte să moară, Kafka face un gest echivoc, care în lumina generoasei lui posterități pare și mai echivoc. „La o persoană absentă ne putem gândi, pe una care e prezentă o putem atinge – restul depășește puterile umane”. Tatăl real, în carne și oase, nu este nici absent, ca să se poată gândi la el, nici prezent, ca să-l poată atinge. Sau este, la fel de bine, și absent, și prezent. Aici, dar la o distanță incomensurabilă de fiul care-i scrie o scisoare, dar i-o dă mamei care să i-o înmâneze… neștiind sau, dimpotrivă, bănuind, sperând, dorind inconștient ca ea să nu ajungă niciodată la destinatar? Iar ea se pare că, într-adevăr, n-a ajuns niciodată la destinatar.
Ce îi scrie Kafka tatălui în acest emoționant și direct gest de dezvăluire, în care nu scoate recuzita literară? Se împotrivește el, scriind, tiraniei paterne, care în cazul lui nu e deloc o figură de stil? Sau o explică, în timp ce „se dezvăluie în fața fantomelor”? Așternând-o pe hârtie, o simplifică și o vulgarizează inevitabil, sau, dimpotrivă, rememorând-o, o ordonează și-i dă sens? Nici nu contează, poate, câtă vreme reprezentarea monstruoasă a tatălui din literatura memorialistică, hrănind destule exerciții de interpretare, alimentează și ficțiunea kafkiană, evidență greu de negat, oricând de reticenți am fi față de biografism.
„M-ai întrebat odată, acum de curând, de ce susțin că mi-e frică de tine. Ca de obicei, n-am știut ce să-ți răspund, în parte tocmai pentru că mi-e frică de tine, în parte pentru că frica asta se întemeiază pe prea multe elemente ca să ți le pot enumera măcar pe jumătate stând de vorbă cu tine. Și dacă încerc acum să-și răspund în scris, răspunsul meu va fi incomplet, pentru că și în scris frica și urmările ei mă paralizează în fața ta și pentru că proporțiile acestei situații depășesc cu mult puterile memoriei și rațiunii mele”. Așa începe „dezvăluirea” suferindului Kafka. Așa începe întoarcerea, totodată declarație de despărțire și culpabilizare, deși fățișă, neasumată, mină de aur pentru psihologii și psihanaliștii de toate felurile: „ (…) te rog, totuși, mai departe să nu uiți că eu nu cred niciun moment, nici în cea mai mică măsură, în vreo vinovăție a ta. Ai avut asupra mea exact influența pe care trebuia în mod necesar s-o fi avut, numai că trebuie să încetezi să socotești ca o răutate deosebită din partea mea faptul că am fost învins de această influență. (…) Adevărul este că tu în fond ești un om blând și bun (ceea ce urmează nu contrazice deloc o asemenea apreciere, vorbesc numai de impresia pe care ai făcut-o asupra copilului care eram eu), însă nu orice copil are rezistența și curajul să caute atâta până ajunge la ceea ce e bun.”
Măcinat de fricile atât de prezente în jurnale, suferindul își scoate masca și, scoțând-o, lasă o pagină de literatură care ar trebuit citită de cât mai multă lume acum, într-un alt secol, într-un alt mileniu, și din când în când recitită. Redescoperirea scrisorii care n-a ajuns niciodată la destinatar, spre deosebire de ficțiunea lui Kafka, ajunsă la destinatar grație nesupunerii prietenului Max Brod (care, se uită uneori, atunci când scriitorul muribund i-a spus să-i ardă manuscrisele, i-a răspuns clar că el n-ar conta pe asta, iar Kafka, se pare, n-a insistat), în 2016, când Curtea Supremă din Israel a pus capăt unui lung proces, hotărând că toate manuscrisele lui Kafka, publicate și nepublicate, sunt de-acum proprietatea Bibliotecii Naționale a Israelului, te poate trimite înapoi urgent la Kafka. „Mai urgent” chiar decât te trimite lumea noastră, cum prea bine știm cu toții, kafkiană. Și, în treacăt fie spus, dacă tot încerci o revizitare, n-ar strica un drum la Teatrul Odeon din București, unde se joacă, tot de anul ăsta, „Kafka. 5 vise”. E tot un posibil drum de întoarcere.
Print