Scrisoarea e de mult pierdută. Atunci să scriem alta!

Fac un pariu: orice cronică, articol sau comentariu despre „Scrisoarea” în regia lui Horaţiu Mălăele va conţine cuvinte precum: îmbuibat, decrepit, dezumanizat, grotesc şi lălâu. Acordate la diverse genuri şi persoane. Să exemplific: „o lume de îmbuibaţi”, „spaţiu decrepit”, „personaje dezumanizate, lălâi şi groteşti”. Eu mă încăpăţânez să cred că am imaginaţie şi mă voi strădui din răsputeri să le evit. Măcar ca exerciţiu lingvistic. Pentru diversitate. Altfel, nimic mai adevărat că aceste puţine cuvinte descriu perfect întreaga metaforă a spectacolului. Intenţia a atât de clară şi singulară, simplă, la vedere, prea puţin subtilă, încât nu mai e nevoie de nicio explicaţie.

Aşadar, vrând să depăşesc repede stratul prim de interpretare, voi vorbi despre poezia sintagmelor: „mai puţin înseamnă mai mult” şi „mai mult înseamnă prost”. „O scrisoare pierdută” e, poate, cel mai cunoscut text în rândul spectatorilor de teatru din România. Cu toţii cităm replici, recunoaştem personaje, ştim povestea, unii dintre noi chiar toată piesa pe de rost. E un act de curaj să faci tăieturi de text. Măsura, în schimb, e o artă. Înţeleg încercarea de a adapta lungimile unui text scris pentru un public răbdător cu ritmul contemporanilor grăbiţi, dar excesul… ei bine cu excesul ce ne facem? S-au permutat replici dintr-un act în altul, primesc, s-au concentrat scene, primesc, s-a făcut schimb de replici între personaje, primesc şi asta, în numele progresului, dar să reduci majoritatea personajelor la stadiu de apariţii din raţionamente egoiste pe care le intuiesc, dar refuz să le accept, e cam mult. S-a tăiat un act întreg! Brânzovenescu şi Farfuridi, la cât de puţin contează, puteau să lipsească şi ei cu desăvrşire (poate era de preferat), Caţavencu însuşi a mai rămas cu două scene şi ele trunchiate, Zoe numai femeie nu mai e – poate doar gonflabilă; unica ei funcţie, între două reprize de plâns şi smiorcăieli onomatopeice, e să zguduie pereţii la propriu cu Tipătescu. Alta nu văd, alta nu este.

De ce, m-am întrebat. Explicaţia răutăcioasă ar fi că Horaţiu Mălăele şi-a vrut propriul personaj „mai principal” decât l-a făcut autorul. Dandanache a rămas cu toate replicile intacte. Dar, cum spuneam, refuz să cred asta. Şi atunci, pen’ ce? Poate tocmai pentru că ştim cu toţii atât de bine piesa, încât nu mai avem nevoie să o şi vedem.

O idee care m-a interesat a fost cheia de interpretare a Cetăţeanului turmentat. Omul de bine, simpatic şi de bună credinţă s-a transformat într-un domn înstărit şi cu mână largă. E însoţit de un întreg alai – orchestra pe care o plăteşte aruncând cu bancnote, că doar singur spune că e „apropitar”. Dintr-o dată întrebarea „Eu cu cine votez” nu mai e atât de inocentă şi dezinteresată. Dacă tot e să fie vocea poporului, şi dacă poporul e plin de cetăţeni care îşi dau votul pe o pungă de făină, un kilogram de cartofi şi un calendar, de ce să nu întrebe el, poporul, cu cine să voteze ca să ştie clar de unde îi vin produsele. Iar ştampila acestui domn distins, cu fular alb şi haină fină, precis valorează mai mult. Atât de mult încât nici nu e nevoie să spună cum îl cheamă. În fond, el reprezintă doar o parte din popor – cea cu ştaif şi cont în bancă. Pentru restul există un personaj introdus în mod fericit de regizor: Muta. Mai diformă ca toţi, se rostogoleşte greoi prin scenă dereticând în urma domnilor, protejată de fustele ei greu de cuantificat şi broboadele multiple. Iar la final, vorbeşte; se apropie timidă şi ruşinoasă de microfonul profanat până atunci de discursurile însoţite de aplauze sacadat-obsedante venite şi din difuzoare, dar şi din sală (obiceiurile proaste dispar greu) şi rosteşte indescifrabil o bolboroseală care a răsunat trist şi diform – vocea poporului, dé.

În continuarea exerciţiului meu de originalitate auto-impusă urmează pe ordinea de zi actorii. Bine rotunjiţi cu toţii în costumele de grăsani (am evitat la mustaţă utilizarea cuvântului „îmbuibaţi”), unii ştiu să joace cu efect povara formelor pline, unii o joacă prea gros, iar alţii o uită cu graţie. Cel mai rafinat personaj e Trahanache. Virgil Ogăşanu face din ticăiala bătrânului prezident o adevărată demonstraţie. Păi dacă e ramolit, ramolit să fie! Cu ticuri, gesturi, nuanţe, poante, improvizaţii; o frumuseţe de venerabil. Şi Mihai Constantin în ce a mai rămas din Caţavencu reuşeşte să contureze un personaj pe care să îl reţii. Intenţia este aceea de a îl umaniza pe Conu’ Nicu. Pare o victimă, mereu cu capul plecat, aproape nevinovat, smerit, copil mare şi neîndemânatic. Îl crezi pe cuvânt când cere iertare candid şi umil. Nu e canalie, nu e mişel, nu e Caţavencu. Dar e bine jucat. Mircea Rusu în Tipătescu e ca un leu în cuşcă, veşnic agitat, plin de importanţa funcţiei, orgolios, impulsiv şi uşor diabolic. Judeţul e moşia lui şi se comportă ca atare. Cam ostentativ pe alocuri, în punctele esenţiale. În Dandanache Horaţiu Mălăele se joacă lejer cu toate mijloacele pe care le recunoaştem deja ca marcă înregistrată. Raluca Petra are de interpretat  o Zoe disperată, isterică şi deloc femeie. Marius Rizea şi Eduard Adam în Farfuridi şi Brânzovenescu formează un cuplu comic cu un umor cam forţat. Alexandru Bindea e un Cetăţean turmentat bine dispus şi frumos acompaniat de bandul live care, nu ştiu de ce, trebuie să puncteze ca la revistă replicile cheie cu un „Pam-Pam” triumfal. Marcelo Cobzariu e un Pristanda util scenic, dar epurat de orice voinţă proprie. Iar Victoria Dicu, deşi mută, în cele câteva secunde de glorie din finalul spectacolului face un rol din aproape nimic.

Dacă „Scrisoarea” după I.L. Caragiale ar fi fost un exerciţiu al unui tânăr absolvent m-ar fi bucurat mult pentru îndrăzneala de a reconfigura textul şi respectul de a păstra epoca intactă. Chiar; să nu vă lăsaţi păcăliţi de titlurile care anunţă că la T.N.B Scrisoarea lui Caragiale e modernizată şi adaptată la era Facebook. Spectacolul nu are buton de Share, iar oamenii ăia tot de la telegraf îşi aşteaptă ordinele. Eu nu am găsit legătura cu e-mailul şi sms-ul. În schimb am apreciat scenografia Mariei Miu mai ales pentru costumele de epocă. La fel şi muzica lui Răzvan Diaconu care strecoară acorduri de grădină interbelică.

Indiferent de gustul meu, de imaginaţie şi originalitate, „Scrisoarea” în regia lui Horaţiu Mălăele la Teatrul Naţional este o comédie reuşită. Ca un film vechi cu Stan şi Bran. Vrei-nu vrei pufneşti în râs şi chiar dacă nu e Caragiale curat, e, într-adevăr, curat Mălăele. Nu ştiu dacă e suficient, dar e bine-venit pentru publicul avid de comedie. Dacă tot vrea să râdă, măcar să primească o jucărie frumoasă. N-o fi ea păpuşă cu faţă de porţelan, nici ultima versiune de play-station. Mai repede sfârlează de lemn. Dar e bine făcută, se învârte şi îi bucură pe copii.