Senzaţional. Genunchiul elevei şi mângâierea lui Dumnezeu

Şoc. “Realitatea care ne doare”: copiii stăzii, maidanezii pasibili de eutanasiere, dezastrele ecologice, marele cutremur, următorul sfârşit al lumii, foamea, regimul deţinuţilor din închisori, creşterea preţurilor la carburanţi, tăierea unui procent considerabil din salarii, lipsa subvenţiilor de la stat, îngheţarea posturilor în sistemul bugetar, hoţia ca sport naţional, comunitatea gay, Free Gigi, ratarea calificării echipei naţionale de fotbal la Campionatul Mondial din Brazilia, nedreptăţile făcute de juriul de la Vocea României, aroganţa lui Cheloo la X-Factor, abuzul de droguri, consumul de droguri uşoare, alcoolismul ca dat existenţial în mediul ural, violenţa domestică moştenită din tată în fiu, depresia, stresul, obezitatea, anorexia, febra sărbătorilor de iarnă, moda vacanţelor all-inclusive, dependenţa de Facebook…

Probleme reale, inventate, închipuite, regizate sau pur şi simplu cool. Oricare dintre ele poate deveni subiectul unei piese de teatru. Important e să alegi genul potrivit şi să nu transformi în parodie un accident în care şi-au pierdut viaţa şase oameni şi nici finala Master Chef în tragedie antică. Orice poate fi teatru. Atâta timp cât există conflict şi acţiune. De exemplu, povestea Marei, elevă în clasa a V-a, care petinde că a fost mângâiată pe genunchi în mod nepotrivit de către profu’ de religie. Abuzul în şcoli este, în fond, un subiect serios. Dar cum transformi pretextul în text dramatic? Unde se opreşte realitatea şi unde începe arta?

Spectacolul “Profu’ de religie” de Mihaela Michailov, realizat de Bobi Pricop la Teatrul Naţional “Main Sorescu” din Craiova păstrează mult din obiectivitatea relatării jurnalistice a faptelor şi zgârie cu mijloace teatrale suprafaţa artei. Convenţia funcţionează, semnul teatral îşi îndeplineşte rolul cu succes, iar tonul neutru oferă posibilitatea propriei interpretări – dacă Profu’ e sau nu vinovat ţine de fiecare spectator în parte. Dacă ţii morţiş să fii aliniat cu noile standarde, atunci e obligatoriu ca orice atingere a micuţilor nevinovaţi să însemne perversiune sexuală. E doar o chestiune de optică. Alegi să vezi totul prin lupa criteriilor aberante a politically correctness-ului sau rămâi omul cu privire nuanţată.

Ritmul impus de text e construit pe principiul bulgărelui de zăpadă. De la o conversaţie între două colege se ajunge la scandal la nivel naţional. Dintr-o toană a unei copile, în doar câteva zile, isteria mecanismului mass-media transformă o simplă atingere în subiect grav, menit să pună sub semnul întrebării autoritatea bisericii în stat. Cuvintele cheie sunt adevăr şi minciună. Există un adevăr general valabil sau adevărurile personale se bat cap în cap şi construiesc, de fapt, o mare minciună? Premisa este cât se poate de ofertantă, potenţialul dramatic există din plin. Dialogurile, însă, nu au strălucire şi gravitează static în jurul problemei de fond. Conflictul e doar schiţat, iar adevărul personajelor e prea mult lăsat în seama interpretării spectatorilor. Din acest motiv, acţiunea demarează greoi, iar începutul trenează. La final abia, odată ce ritmul creşte, iar tensiunea devine organică, în sfârşit, situaţiile dramatice au greutate şi consistenţă. Obiectivitatea pe scenă e de multe ori o capcană care duce spre plictis. Punctul de vedere argumentat artistic e cu mult mai ofertant.

Constant cu faţa la public, adresându-se partenerului prin oglinda spectatorilor, cei cinci actori compun acest parcurs documentar al evenimentelor. Marina Politic este Profu’ de religie – se comportă firesc, relaxat, iar atunci când devine prezentator TV are suficient umor pentru a transforma mimica şi debitul verbal atât de recognoscibil în moment de virtuozitate scenică. Romaniţa Ionescu este Mara, fetiţa de la care porneşte tot iureşul mediatic. Constant tensionată, poate prea înverşunată şi conştiincioasă, e mai în largul ei atunci când le joacă fie pe Mama Marei, fie pe Psihologul din platoul de televiziune. Raluca Păun este Anca, prietena Marei, o fetiţă cu adevărat inocentă şi credulă, mirată şi cu frica lui Dumnezeu. Atrage constant privirile, construieşte un pesonaj credibil, iar prin autor-ironie şi umor devine sarea şi piperul scenei finale, atunci când o interpretează pe Mama Ancăi, o doamnă din popor, care spune lucrurilor pe nume, la oră de maximă audienţă. Cătălin Vieru e Andrei, elevul cu aparat dentar şi intenţii bune, un băieţel ca oricare altul, nu foarte isteţ, dar cu imaginaţie bogată, timid şi binevoitor. Joacă asumat şi nu cade în derizoriu, păstrând echilibrul între realism şi farsă. Dragoş Măceşanu e Bogdan, băiatul absorbit de PSP-ul lui, elevul tipic al zilelor noastre. Apoi Profu’ de sport cel uşor şmecher şi, la final, Purtătorul de cuvânt al BOR, pios, reţinut şi cucernic. Trei personaje care dau culoare spectacolului.

De ce ar fi interesant să vedem un spectacol despre o presupusă atingere a genunchiului elevei Mara dintr-a V-a de către Profu’ de religie? Pentru că abuzul în şcoli e la modă în jurnalele de ştiri? Nu cred. Pentru că suntem un popor credincios? Nici vorbă. Pentru că religia e un subiect încă tabu? Greu de crezut. Chiar dacă orice poate deveni teatru, chiar şi pagini din manualele de religie, e interesant modul în care ele sunt aduse pe scenă. De ce o fac şi, mai ales, cum? Cu siguranţă uit repede conflictul pentru că e unul dintre multele “realităţi care ne dor”. Pentru ca ştirea de la ora cinci să îşi depăşească umila condiţie de relatare a încă unui viol, crimă, accident, e nevoie de arta de a o face importantă.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova

Profu` de religie, de Mihaela Michailov

Regia: Bobi Pricop

Scenografia: Bobi Pricop

Muzica: Bobi Pricop

Versiunea Scenică: Bobi Pricop

Distribuţia: Marian Politic (Profu` de religie/Prezentator TV), Dragoş Măceşanu (Bogdan/Profu` de sport/Purtător de cuvânt/Prezentator TV), Romaniţa Ionescu (Mara/Mama Marei/Psiholog/Prezentator TV), Cătălin Vieru (Andrei/Mama lui Andrei/Dirigu`/Prezentator TV), Raluca Păun (Anca/Mama Ancăi/Mama Marei/Profa de română/Prezentator TV)