Sex la Teatrul Metropolis. Orgie de cuvinte fără preludiu şi fără finalizare

Să discutăm, dar. Despre nefericire, despre iubire, despre ecologie, despre homosexualitate, despre Chile, despre whiskey, despre boală, despre moarte. Să filosofăm! Timp avem. Stăm ca vechi prieteni ce suntem, cu un pahar în faţă, şi vorbim vorbe. Frumoase, dar vorbe.  Când ne plictisim stingem lumina şi plecăm acasă. Bine, dar suntem la teatru! Unde între două runde consistente de aprecieri mai mult sau mai puţin pertinente despre teme grave ar fi de dorit să se şi întâmple ceva. Să vadă, totuşi, spectatorul ţintuit în scaun o urmă cât de mică de acţiune. Dar, nu. Actorii torc firul vorbelor, ele curg lin şi muzica frumoasă creează atmosfera. Gata. Atât a fost să fie în seara asta. Aplauze! Bine, dar „Sex”-ul unde e? Că doar aşa scrie pe afiş: „Sex” de Rob de Graaf, în regia lui Claudiu Goga, cu Emilia Popescu, Mircea Rusu, Gelu Niţu şi Mihai Calotă. Sexul este admirabil sublimat şi, evident, lipseşte cu desăvârşire.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Doza de voyeurism pe care o posed nu depăşeşte limitele de bun-simţ ale spectatorului de teatru. Atât. Nu mă aşteptam la un show erotic adus din mijlocul Red Lightului din Amsterdam. Speram, doar, ca ceva din fiorul, picanteria, seducţia, ferocitatea, vigoarea titlului să se regăsească şi în spectacol. Un damf de obrăznicie. Un strop de suspans. O urmă, cât de fină, de şoc. Pe cât de curajos şi incitant sună „Mă duc în seara asta la Sex la Teatrul Metropolis”, pe atât de obosită şi banală va fi experienţa. Două cupluri: un soţ şi o soţie care, din ce motive nu aflăm, nici nu se iubesc, dar nici nu se urăsc, în schimb vorbesc îngrozitor de mult şi prietenul lor proaspăt posesor de iubit chilian, care, la rândul lui, suferă de logoree. Relaţiile dintre personaje sunt atât de profunde, încât devin incomprehensibile. De ce se întâmplă… aş, se întâmplă. Se vorbeşte ce se vorbeşte, nu e clar. Un dialog al surzilor care nu e nici supra-realist, nici absurd, nici comic, nici dramatic, dar plictisitor cu siguranţă.

Cotloanele sufleteşti pe care se presupune că le sondează textul, ar fi mai uşor de descifrat dacă ne-am afla, fiecare dintre noi, tolăniţi într-un hamac, cu cartea într-o mână şi un cocktail în cealaltă, într-o grădină superbă, sub o umbră deasă, pe marginea unei piscine, de exemplu. Aşa poate că aş suporta mai uşor filosofia de sufragerie. Dar pe scenă, aceeaşi filosofie nu are niciun farmec. Sună frumos în rostirea nuanţată a interpreţilor, dar e degeaba. Nu mă emoţionez, nu reflectez, nu introspecţie, nu empatie, nu nimic. Doar, din când în când, verific ceasul şi pot, eventual, să îmi ţes propria disertaţie legată de relativitatea duratei dintr-un minut. Dilatarea temporală devine posibilă, iar minutele se încăpăţânează să îşi târască mersul.

Actorii fac ce pot într-o asemenea situaţie, la fel şi regizorul, care a încercat să mişte, cumva, scenele infinit de statice şi vorbite. Dar câte aranjamente pe scaune, fotolii şi canapele să poţi închipui şi cât de spectaculoase, în definitiv? Iar când personajele trebuie să fie pe malul mării, cu griblură neagră şi doi bolovani de butaforie, gata plaja, iar sunetul perfect monoton al valurilor, perturbat la distanţe egale de timp de ţipătul strident de pescăruş, face ca tabloul-clişeu să fie complet. Scenografia Liei Dogaru se încadrează, şi ea, cum nu se poate mai bine, aceluiaşi cuvânt: previzibil. E frumos ce spune Mircea Rusu, el e chiar fermecător, dar nu am răbdare să îl ascult până la capăt pentru că mă pierde undeva între naturaleţe şi tuşe groase.  Personajul Emiliei Popescu pare să aibă o viaţă interioară bogată, dar cum să o descoperim, când fiecare cuvânt se opreşte la buza scenei, ca şi când emoţia şi adevărul personajului au fost bine îmbuteliate, iar dopul nu se lasă desigilat. Gelu Niţu are candoare, e cel mai cald, dar la ce bun când firescul este amestecat cu gesturi căutate şi altoite prost. Mihai Calotă, în cele câteva minute în care vorbeşte o română-engleză-spaniolă amestecată e singurul căruia i se permite să fie viu, aduce, în sfârşit, energie în scenă, dar e atât de atent la cum trebuie să pocească literele, încât, chiar dacă ritmul e ceva mai alert, tot egal cu sine însuşi rămâne.

Iniţial am crezut că este vorba despre un spectacol gen „Ce s-ar fi întâmplat cu George şi Martha după tragerea cortinei”. Dar nici vorbă de pulsiunile şi tensiunea din „Cui i-e frică de Virginia Woolf”. Era doar imaginaţia mea care o luase razna. Dorinţe neîmplinite. Ca şi „Sex”-ul în acest spectacol care se aseamănă perfect cu femeia misterioasă din seria B.D.: nici înaltă,  nici scundă, nici grasă, nici slabă, nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă. Nu voi înţelege niciodată de ce ar vrea cineva să monteze un asemenea text. Decât dacă este regizor de teatru radiofonic. Aşa, da. Atunci aş asculta cu plăcere voci frumoase care meditează cu tâlc despre… nu aş şti să spun despre ce. Totul şi nimic. Platitudinile spuse cu morgă, cu o voce de bariton, par importante.

Aşadar, în seara asta nu avem parte de „Sex”. Nici măcar preludiu. În schimb, petrecem împreună o seară intelectual-afectată şi încercăm, fiecare după sensibilitatea şi imaginaţia proprie, să empatizăm cu rândurile de pe hârtie încarnate pe scenă. Este un exerciţiu…interesant. E o propunere. Iar „propunere” şi „interesant” în teatru ştim cu toţii ce înseamnă de fapt.

Foto: Maria Ştefănescu