Componenta bucureşteană a Festivalului Internaţional Shakespeare, în varianta revizuită, abreviată şi restrânsă la trei spectacole (deocamdată – încă aştept Teatrul Globe în luna iulie) ne-a oferit trei întâlniri cu spectacole cum nu se putea mai diferite: Hamletul ruşilor din Ekaterinburg, în regia lui Nikolay Kolyada, „Romeo şi Julieta” venit din Vilnius, în regia lui Oskaras Korsunovas şi „Orô de Ottelo” regizat de Eugenio Barba la teatrul său Odin, în Danemarca. Nume sonore, aşteptări pe măsură.
Despre experienţa vizionării spectacolului de dans propus de Barba nu vreau să dezvolt prea mult – un domn brazilian acompaniat de trei compatrioţi care bat la tobe de aceeaşi provenienţă se mişcă pe scenă într-un ritual dansant, pe ritmuri indigene, inspirat de zeii poporului domnilor mai sus menţionaţi. Legătura cu Othello? Păi da. Şi ca să nu fiu rău-voitoare, trebuie să recunosc, există: interpretul avea aceeaşi culoare cu Othello, avea şi o carte cu piesa şi avea chiar şi batistă roşie. Atât am avut de spus.
Să revenim la teatru. Pe cât de inventiv, şi neaşteptat, şi ludic, şi cu umor a fost Korsunovas, pe atât de plat a fost Kolyada. Pe scurt – „Romeo şi Julieta” a făcut din albul făinii o simfonie de culori, iar „Hamlet” a rămas la gri-şobolan, imperturbabil. Povestea pe lung e ceva mai edificatoare: propunerea ruşilor de la compania de teatru condusă de Kolyada se vede că e un experiment. Unul reuşit, umbla zvonul. Însă, pentru ca un experiment să fie reuşit, cel puţin în ştiinţă, trebuie ca la final să existe un rezultat. Nu pot fi sigură de miza iniţială, dar o pot intui – facem din Danemarca lui Hamlet o lume dezabuzată, în care oamenii s-au abrutizat, sunt câinoşi – la propriu: poartă zgarde, mănâncă din conserve pentru câini şi latră textul – şi trăiesc în virtutea instinctelor, violând arta şi spiritul uman. Premisă ofertantă, destul de tangentă la text, dar posibilă. Problema majoră a rezultatului e că el vine mult prea repede; după primele 10 minute de extratext, deja obosesc în scaun şi în restul de trei ore nu mai aflu nimic nou. Nu poţi să alcătuieşti un spectaol atât de liniar, de repetitiv, şi să ai pretenţia de mare regizor. Găselniţe putem să scornim mulţi; dar adevărata potenţă creatoare se dovedeşte prin exploatarea lor şi modificarea ingenioasă a punctului de plecare.
Surpriza a lipsit cu desăvârşire; actorii au lătrat uniform după capacitatea pulmonară proprie, cada de cauciuc a intrat şi a ieşit din scenă în mod aleator, „dansul împerecherii” s-a repetat de n ori, dopurile de plută scuipate au fost adunate până la epuizare, reproducerea Mona Lisei a fost pipăită şi violată o dată la 10 minute, iar zgardele utilizate cu ostentaţie au jucat şi rol de săbii la final. Şi din când în când au chinuit şi un şobolan nevinovat, purtându-l prin scenă, aşa ca accesoriu. Nemotivat şi neartistic. De ce? Iar ismenele puse pe cap după demascarea lui Claudius ce să fi fost oare? Înţelepciune, nebunie, plete de rocker? Cine poate şti… Şi atât mai am de spus: când de la bun început toţi sunt scâlciaţi şi tălâmbi, nebunia cum o mai joci? Civil, firesc, aş fi spus eu, tributară logicii de tip cartezian – dacă starea de normal e nebunia, atunci patologicul se traduce prin normalitate. Dar nu. Kolyada nu a simţit nevoia acestei delimitări – normalitate, nebunie, tot una e. Un tăvălug monoton de trei ore într-o temniţă kitschoasă. Muzică frumoasă, în schimb. Şi actori pe care i-am intuit a fi buni.
După atâta plictiseală, în seara următoare am apreciat reprezentaţia celor de la Teatrul Municipal din Vilnius cu atât mai mult. Niciodată nu am văzut montată tragedia tinerilor din Verona mai spectaculos şi mai motivat. În primul rând, Montague şi Capulet au un motiv întemeiat pentru care să fie învrăjbiţi: sunt patiseri concurenţi. Lupta e între coci; ce aluat e mai pufos, mai maleabil, ei ştiu. Ideea de vrajbă nu e doar abstractă, iar mărul discordiei nu e pierdut în negura uitării. Cu atât mai tragic finalul pe cât de măruntă e miza. Apoi, când şi Ducele, autoritatea supremă, e un mafiot schilod şi isteric, e firesc ca supuşii să se lupte pe străzi după bunul plac. Fiecare detaliu e speculat şi orice acţiune are contra-efect. Şi totul e o joacă – un dolce far niente a l’italienne, căptuşit cu tensiune şi explozia voluptăţii de a fi latin. Colerici, mândri, sentimentali, vii chiar şi după moarte – aşa sunt personajele din montarea lui Korsunovas.
Ca într-un carusel, eşti purtat de la râs la lacrimă, prin muzică, lumini şi făină. Sentimentele sunt omogenizate în malaxorul supradimensionat din mijlocul scenei care se învârte, şi se învârte, şi se învârte… Din făină şi cocă poţi crea poezie pe scenă – convenţia nu e ostentativă, chiar dacă e la vedere: un pumn de făină aruncat pe faţă şi gata moartea. Un pumn de făină aruncat în aer şi gata iubirea. Făină într-o sticluţă şi otrava e gata. Iar la final, moartea celor doi e plânsă cernind făină. Cum altfel? Simplu şi frumos – ca imagine, ca idee, ca emoţie, ca spectacol. Din lista ingredientelor pentru o reţetă reuşită nu puteau să lipsească actorii. Pe Doică nu o mai poţi uita – prin atitudine şi gesturi, oricând e în scenă nu îţi poţi lua ochii de la ea. Harul comic al actorului serios. Apoi Mercuţio – bufonul clasic, elastic, energic, lejer, lasă impresia că improvizează cu uşurinţă şi se joacă, dar cu cât efect. Romeo şi Julieta nu au patetismul clasic. Romeo e ubicuu şi ager, nu doar impulsiv şi pasional, iar Julieta e raţională şi cu iniţiativă, nu doar o frumuseţe suspendată într-un balcon. Ca să nu mai lungesc vorba: o poveste de spectacol!
Inutil să mai trag concluzii – „spectacolul s-a terminat, aceşti actori ai noştri au fost cu toţii spirite…” cum spune Shakespeare. Un Shakespeare când în alb strălucitor, când gri, după cum îl îmbracă regizorii.
Print