Shakespeare, contemporan fără măsură…

Festivalul Naţional de Teatru s-a deschis sâmbătă seara la Teatrul Bulandra cu câteva discursuri şi o premieră. „Măsură pentru măsură” de William Shakespeare, în regia lui Matthias Langhoff, versiunea scenică a textului fiind semnată de regizor şi de Eszter Biro. Trupa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj.

Matthias Langhoff este recunoscut pentru interpretările şi reinterpretările textelor pe care le pune în scenă. Pentru lecturile în cheie modernă, cât mai contemporană… E şi cazul spectacolului care a deschis FNT-ul, inclus în secţiunea Premiere. E-adevărat că Matthias Langhoff este unul dintre numele importante ale regiei europene la acest moment, că debutul la Berliner Ensemble îl recomandă, că e prima dată când lucrează în România, că montările sale de cele mai multe ori au intrigat şi au invitat la dezbateri, că spectacolul său ar fi putut fi o propunere interesantă… Dar „Măsură pentru măsură” – deopotrivă cu invitaţia în FNT – rămâne de la început şi până la sfârşit în sfera lui „ar fi putut fi”. Are toate premisele. O versiune pentru scenă a textului destul de vie, numai că, din exces de modernitate, vulgarizată „cu asupra de măsură”, ca să prindă la public. Înjurături şi personaje din realitatea „de criză” a anului 2010, sloganuri politice strecurate mai mult fără sens decât cu sens (ca să nu le spun direct „ceoace”). Şi care doar schimonosesc lumea lui Shakespeare. De mult n-am mai trăit senzaţia că textul se luptă cu spectacolul ca să-şi păstreze intactă frumuseţea şi, poate şi pentru că era vorba de o montare în limba maghiară, supratitrată în română, am simţit că vorbele trăiesc de la sine şi se despart, tot de la sine, de ceea ce se petrece pe scenă…

Apoi, o idee interesantă pe care regia o schiţează în primele momente ale spectacolului. O încercare de teatru în teatru folosită pe post de efect de distanţare – de la Brecht şi Berliner Ensemble citire – care, dacă ar fi fost motivată cu adevărat în felul în care este „citită” povestea ar fi putut salva întregul spectacol. „Măsură pentru măsură” se deschide cu replici din „Hamlet”: „Au venit actorii…” Tot ceea ce urmează să se întâmple este un joc. De-a teatrul şi de-a lumea lui Shakespeare – care e un chip desenat pe o pungă de hârtie ca de supermarket pe care o poartă pe post de mască o actriţă. Aşa începe spectacolul lui Matthias Langhoff, după câteva secvenţe filmate, cu piaţa mare din Cluj, şi care delimitează spaţiul: „petrecerea lui William, în compania unor curve şi călugăriţe, popi şi perverşi, asceţi şi asasini”. Din când în când spectacolul este „spart” cu versuri de prin sonete cântate în engleză, pe ritmuri de jazz. Apoi, lucrurile încep să se întâmple. Într-un spaţiu scenic gândit tot de regizor, care semnează şi decorul, povestea lui Shakespeare se chinuieşte să capete sens: un amestec grotesc de bordel şi biserică, în culori aprinse, kitsch, mult roşu – folosit în exces ca simbol al păcatului – o scenă rotativă, pe o parte mănăstire cu un crucifix uriaş, pe cealaltă bordel. Dar cuvintele nu se potrivesc deloc cu lumea de pe scenă, ba mai mult, parcă se resping. Amestecul de păcat şi virtute atât de straniu şi de subtil din textul shakespearian se disipează şi se pierde în vâltoarea unei contemporaneizări inutile, care e înţeleasă şi ca o golire a cuvintelor de emoţie. Golire din care montarea nu are decât de pierdut, căci denaturează sensul poveştii. Angelo cel pervers de virtuos cade în ispita unui înger: tânăra Isabella, care vrea să îmbrace hainele monahale, sora bărbatului pe care Angelo îl condamnă la moarte pentru desfrânare. Iar când Isabella vine să ceară îndurare pentru fratele ei, cuvintele meşteşugite se înfig direct în inima lui Angelo care-i cere în schimb să-i jertfească lui fecioria. În spatele virtuţii de gheaţă se ascund pervesiunea şi mândria în cele mai întunecate chipuri al lor. De ce rămân totuşi necredibile vorbele care ar trebui să mute munţii din loc? Pentru că sunt rostite gol şi sec, pentru că sunt „jucate”, pentru că actorii nu-şi asumă efectul de distanţare, ci îl joacă doar. Iar cel mai mult se simte asta tocmai în cazul celor doi interpreţi ai rolurilor de care vorbeam, Bogdan Zsolt (Angelo) şi Aniko Petho (Isabella).

Şi poate tocmai de aceea ritmul trenează, iar intervenţiile cântate nu reuşesc să salveze timpii morţi ai spectacolului… de altfel prea lung – şi asta nu pentru că textul lui Shakespeare n-ar trebui păstrat în întregime şi n-ar suporta chiar şi acum, în epoca vitezei, o montare de patru ore, ci pentru că spectacolul, aşa cum este pus în scenă cu trupa de la Cluj, nu-şi găseşte locul nici în lumea noastră, nici în a lui Shakespeare. Şi se pierde, înghiţit de propriile idei…

Print

8 Comentarii

  1. Constantin E 02/11/2010
  2. De la Cluj 03/11/2010
  3. Medeea Graur 03/11/2010
  4. Vlad 04/11/2010
  5. Norbert 04/11/2010
  6. Constantin E 06/11/2010
  7. mima 08/11/2010
  8. De la Cluj 08/11/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.