M-am oprit într-una dintre dimineţile trecute la o terasă de lângă Piaţa Mare de unde se vedeau doar acoperişurile caselor din zona veche a Sibiului. Plouase şi oraşul avea, din acel loc, ceva fantomatic şi teatral. O ceaţă subţire care se topea, culoarea cărămizilor în lumina stranie care s-a ivit câteva clipe, sunetul de aproape şi de departe al unui saxofon, un concert de stradă, toate mi-au creat pentru un moment senzaţia că sunt într-o sală de teatru…
Apoi serile cu spectacole de stradă. Piaţa Mare cu umbre şi lumini proiectate pe zidurile primăriei şi pe toate clădirile din jur, acrobaţii spectaculoase şi ploi colorate de “meteoriţi”, poveşti create la zeci de metri în aer, un adânc de mare mutat pe cerul nopţilor la Sibiu… Spectacolul „În ape” al trupei Voala Project, cu siguranţă una dintre cele mai frumoase experienţe de acest fel. Senzaţia, din nou, că eşti într-o sală de teatru, ce recompune un fel de submarin uriaş care alunecă prin spaţiu şi prin spaţii…
În pădure, pe drumul spre Răşinari. Scenă de teatru populată de personajele din „Ispita Cioran”. Cimitirul. Fantomele din „Un tramvai numit Popescu”.
Cisnădioara. Drumul slab luminat prin pădure, treptele până sus la cetate. Cetatea, intrarea în vechea bisericuţă, acum scenă de teatru prin care câteodată zboară lilieci şi fluturi de noapte, cerul, aşa cum se vede de pe platoul de la Cisnădioara, curtea din spate, ploaia într-o seară în care spectacolul se termină aproape de miezul nopţii. Şi orice spectacol sau concert devine mai frumos numai pentru că se întâmplă la Cisnădioara…
Halele Simerom şi sentimentul de „Călăuza” lui Tarkovski, pe care-l încerci noaptea, când pleci de la un spectacol şi aştepţi în câmp, în zona aia industrială părăsită şi făcută să existe din nou, altfel, de către Teatrul din Sibiu…
Străzile cu case colorate şi cu nume de bresle din alte timpuri, din zona veche a oraşului, unde afişele cu Festivalul Internaţional de Teatru ajung mai greu şi unde oamenii ştiu doar că „se întâmplă”…
Toate fac parte din povestea care se cheamă Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Şi a cărei cea de-a 18-a ediţie s-a încheiat aseară, cu focuri de artificii, după cum e tradiţia. Şi toate se petrec numai aici, la Sibiu, în aceste zece zile o dată pe an, când teatrul devine mai mult decât o manifestare desfăşurată în spatele unor uşi închise. Festivaluri de teatru sunt multe în România, mai reuşite sau mai puţin reuşite, mai elitiste şi mai puţin elitiste, cu tematică sau fără, mai disputate şi mai puţin disputate, dar ceea ce se întâmplă la Sibiu este altceva.
Este poate singurul festival de teatru, de fapt de artele spectacolului, făcut şi pentru public. Căci asta este una dintre marile probleme ale manifestărilor de gen din România. Unele se întâmplă pentru premii, altele pentru noi şi-ai noştri etc. etc., pe când la Sibiu teatrul există în primul rând pentru public. Şi publicul există la orice oră, în toate spaţiile de joc, improvizate sau scene clasice, la conferinţe sau la concerte, lansări de carte sau spectacole itinerante. Selecţia este întotdeauna pentru toate gusturile, biletele sunt mai ieftine decât la cinematograf, iar spectacolele de stradă sunt de o excelentă calitate şi sunt pur şi simplu dăruite, nu costă nimic… De la „Idiotul” lui Eimuntas Nekrosius, cea mai nouă producţie a unuia dintre cei mai cunoscuţi regizori ai lumii, la „Anonimii celebri”, spectacolul de circ modern care a ridicat în picioare publicul de la Casa de Cultură a Sindicatelor, şi de la montările mai noi şi mai vechi ale lui Silviu Purcărete la „Piatra neagră” al Teatrului Naţional din Emiratele Arabe Unite, la Sibiu, în aceste zece zile teatrul a fost pretutindeni şi pentru oricine, în sutele de evenimente sau în atmosferă, pur şi simplu.
Un tur subiectiv m-ar face să mă opresc la „Idiotul”, care rămâne probabil cel mai important dintre spectacolele invitate, la „Ispita Cioran”, o experienţă cu totul specială, dincolo de teatru, la „Felii”-le Ofeliei Popii, cu cele şapte personaje jucate într-o oră şi douăzeci de minute, singură în scenă. La conferinţa despre teatrul oriental şi cel occidental, „Scena occidentală şi reînnoirea ei prin Orient”, susţinută de George Banu şi Zvika Serper. La spectacolele de dans ale companiei Inbal Pinto şi Avshalom Pollak Dance din Israel, cu imaginile lor de o poezie cu totul specială – greu de uitat imaginea femeii-clopot din „Perla” şi cea a dansului cu scaunele din „Pe repede înainte”, linii şi forme geometruice desenate „pe repede înainte”… La momentul târziu în noapte când la Cisnădioara am ascultat cântecul Ofeliei, „Mâine-i Sf. Valentin”, în concertul de muzică de teatru renascnetistă al Ansamblului Renaissance… La „Furtuna” lui Victor Ioan Frunză, când Prospero deschide marea într-o micuţă fereastră improvizată la Teatrul Gong şi când Ariel îşi capătă libertatea sub formă de umbră imprimată pe o pânză…
La emoţia poveştii unei femei ce se-ntrupează după moarte din „fum de beţigaşe parfumate” ca să-şi petreacă doar câteva zile cu iubitul pe care nu l-a putut avea în viaţă – trupa din Japonia şi spectacolul lor „Keisei Hangonko”. La curtea interioară plină de trandafiri a Palatului Brukenthal, unde la Cabinetul de Cartografie a fost vernisată expoziţia de scenografie a unui mare artist, George Lowendal, prezentată de George Banu, lucrări de o mare valoare rămase în parte prea puţin cunoscute până acum. La emoţia din Piaţa Mare la spectacolul „Muare/ Moire/ În ape”, cu extraordinarele imagini create timp de aproape o oră, sau la dansul cu roata de foc din prima seară a festivalului…
Desigur, un bilanţ al evenimentelor, de necuprins pentru un singur om în timpul celor zece zile, ar fi aproape limitativ. Au fost peste 60 de mii de spectatori în aceste zile la Sibiu, mulţi din ţară, mulţi şi din străinătate, au fost trupe diverse şi nume dintre cele mai importante ale teatrului contemporan actual. Iar cei prezenţi au fost încântaţi sau emoţionaţi, uneori revoltaţi că au nimerit la spectacolul nepotrivit, dar prea puţini au rămas indiferenţi.
Rămâne peste toate o discuţie surprinzătoare între un tată şi fetiţa lui de câţiva ani, pe care am auzit-o întâmplător în timp ce mergeam pe strada principală din Sibiu, într-o după-amiază. Fetiţa a văzut un afiş mare cu „Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu” şi a întrebat ce scrie acolo. Tatăl i-a răspuns şi ea a continuat: „Tati, ce e aia piatru?” „Nu piatru, teatru, cu T…”. „Şi ce e aia teatru?” „E un loc unde vin nişte oameni şi joacă ceva.” „Oameni mari?” „Da.” „Cum mă joc eu? Vreau şi ei la piatru.” „Teatru, tată, cu T. Eşti prea mică. O să te duc când te faci mare”. „Păi de ce, că şi eu ştiu să mă joc?”…
Print