L-am întrebat despre pisici şi mi-a vorbit despre singurătate. L-am întrebat despre teatru şi mi-a vorbit despre prietenie. L-am întrebat despre poezie şi mi-a vorbit despre eliberare. L-am întrebat despre succes şi mi-a vorbit despre frică. Andrei Huţuleac are doar 21 de ani, e un actor încă necunoscut, fericitul posesor al unei cantităţi considerabile de talent şi al unui umor special, marcă înregistrată. Am vrut să scriu despre rolurile în care mi-a atras atenţia, apoi m-am răzgândit; am vrut să fac un interviu cu el. Mi-a ieşit o povestire despre un băiat înalt, simpatic şi zâmbitor, care priveşte blând din spatele ochilor căprui şi trişti.
Vreau să pornim de la pisici. Pisicile mele… am trei pui. Pisicile chiar îţi ţin de urât. Nu sunt un om chiar aşa de singur, dar chiar îţi ţin de urât. Şi de fapt nu de la pisici trebuie să pornim, ci de la broaştele ţestoase. Am avut două când m-am mutat singur din cămin într-o garsonieră. Eram anul II, făceam la clasă Cehov, „Platonov”, şi sub influenţa poveştii omului ăsta înconjurat de femei care roiesc în jurul lui, am simţit nevoia să îmi iau şi eu două broaşte ţestoase – Sasha şi Platonov.
Iubeşte animalele, iar eu, ca narator omniscient, afirm asumat că animalele nu se lipesc de oricine, aşa că trebuie să fie ceva special cu băiatul ăsta. Simte teatrul. Încă de la dorinţa lui din copilărie de a fi văzut şi aplaudat – am ştiut că vreau să fac teatru din clasa a V-a. Prima dată când am fost pe scenă, era în amfiteatrul liceului meu – eram la un liceu pedagocic, în ciclul primar, şi am spus La cireşe din „Amintiri din copilărie” de Creangă. Acum, când revăd filmarea, râd pentru că e un moment amuzant-penibil: nu mă mai lăsam dat jos de pe scenă. Terminasem textul, ce aveam eu de spus acolo, şi tot vroiam să mai zic ceva, să se mai uite lumea la mine. Toţi vrem să ne facem actori când suntem mici. Până să te maturizezi cât de cât, clar de la asta porneşte: aplauze, faimă.
Anii au trecut, iar Andrei Huţuleac va creşte într-un paragraf cât alţii în zece, aşa e povestea, şi zâmbind luminos spune că acum totul s-a transformat în ceea ce era de fapt esenţial pentru mine de la bun început, fără ca eu să conştientizez: dorinţa de a întâlni oameni. Eu nu făceam legătura asta iniţial; credeam că am nevoie de altceva – să călătoresc, să văd lumea… vreau asta în continuare, dar am înţeles că teatrul e un instrument foarte bun de comunicare. De a te angrena social şi de a întâlni oameni frumoşi, cu idei frumoase, care fac lucruri frumoase. Cele mai importante au fost întâlnirile din viaţa mea de până acum şi nu neapărat proiectele pe care le-am făcut.
E timpul să cunoaştem şi celelalte personaje ale povestirii – oamenii atât de dragi lui Andrei al nostru care l-au transformat treptat în eroul povestirii mele de azi. Cronologic, în buna tradiţie a firului narativ, mai întâi a fost admiterea la facultate. Profesorii mei au avut o mare importanţă. În anul I înveţi de la oricine. Absorbi tot ce ţi se spune. Dar sincer, pentru mine pe primul loc sunt colegii mei. Eu am deplină încredere în generaţia din care fac parte. Sunt chiar câţiva oameni pentru care eu bag mâna în foc. Sunt oamenii la care mă uitam şi îmi doream să fiu ca ei. Întâlnirea asta pe mine m-a maturizat foarte mult. Am avut în an colegi care erau deja la a doua facultate şi clar erau mai determinaţi ca mine. Motivaţia lor era mult mai puternică. Eu la nouăsprezece ani eram aşa, în două bărci. Or, văzându-i pe ei care au ajuns la teatru după ce au trecut prin alte facultăţi, am devenit mai conştient. Oricât de atras aş fi de alte lucruri, de călătorii, de scris, de altele, nimic nu se compară cu secunda aia când pui piciorul pe scenă. Cea mai frumoasă întâlnire cu colegii mei a fost la spectaclele lui Tudor Lucanu – colegul lui de an, de la secţia de regie – cu care am lucrat cel mia mult. A fost pentru întreaga echipă o experienţă care ne-a arătat cum ar fi frumos şi ideal să se facă teatrul: să ai un grup de oameni cu care lurezi, cu care te cunoşti… teatrul se face cu prieteni. Nu în sensul că facem la repetiţii ce facem la bere. Exclus. În sensul că se simte imediat când doi oameni sunt de mult timp împreună pe scenă, când se vede că se cunosc, că se bucură unul de prezenţa celuilalt. Şi asta nu ai cum să o realizezi într-o repetiţie de o lună jumate. Ciulei ştia el ce face. Nu degeaba şi-a adunat trupă. Cred în teatrul de prieteni.
Şi pentru că ultima frază a fost atât de hotărâtă şi sinceră, acum e momentul să rupem ritmul şi să îl dăm jos, hodoronc-tronc, pe Andrei de pe scenă. Îl ducem acasă la el, în faţa laptopului, unde tocmai termină de postat o poezie pe blog. Şi pentru că sunt vocea autorului acestei poveşti, îmi mai arog un drept: aleg să vă ofer spre lectură începutul poeziei mele preferate: Doamne, dacă-mi eşti prieten/ cum îi eşti lui Florin Piersic/ trimite-mi şi mie Doamne o iubită/ pentru care să-mi omor calul/ da’ nu orice iubită Doamne/ că uite omorâi herghelii întregi/ pentru unele care nu fură prea impresionate/ de moartea cailor mei personali/ Omorâi caii degeaba. Şi pentru că eu însumi sunt curios, nu o să las nesatisfăcută curiozitatea ta, cititorule, şi îmi voi motiva alegerea: Andrei Huţuleac este precum poezia asta: un suflet mare şi sensibil, uşor de intuit în spatele zâmbetului, atârnat în colţul gurii de o glumă inteligentă. Poeziile sunt singurul lucru artistic pe care îl fac faţă de care nu am niciun fel de orgoliu. Scriu cam de un an. La început scriam cam câte o poezie pe zi, era, aşa, ca o cursă. Şi în momentul în care am primit un feedback nu neapărat pozitiv nu m-a deranjat deloc. Dacă mi s-ar întâmpla asta după un spectacol mi-aş pune nişte întrebări, m-aş frământa puţin. Chiar dacă tu ştii cel mai bine ce a fost bun şi ce nu a funcţionat. Dar, clar, m-ar afecta. La poezii nu mă afectează deloc pentru că le scriu efectiv ca să nu dau bani la terapeuţi. E o formă de catharsis. Eu scot acolo tot ce e rău şi mă strânge, iar efectul e imediat – cum am terminat de scris, gata, nu mai am nicio problemă. E fascinant. Şi le public pentru că nciodată nu am înţeles oamenii care fac artă şi o ţin ascunsă în sertar. Bună, rea, kitschoasă, cum o fi, dacă e artă trebuie arătată. Altfel nu se poate împlini niciodată.
Şi dacă tot a adus vorba de terapeuţi puteam să nu merg cu introspecţia în zona preferată a tuturor cititorilor amatori de suflete puse pe tavă? Cu depresia cum stai, îl ispitesc eu, că tot e o boală la modă, e boala secolului. Nu e la modă. Ăsta e un subiect pe care eu îl tratez cu deosebită atenţie, nu pentru că aş şti neapărat din experienţă ce înseamnă, ci pentru că am cunoscut oameni care au trecut la modul cel mai serios prin asta, mai rău decât ne-am alinta noi. Trăim în lumea asta care chiar e periculoasă, în sensul vitezei cu care trăim. Nu mai avem, la propriu, timp pentru lucrurile care chiar contează. Eu mă văd pe mine cu mă agit. Nu poţi să trăieşti în agitaţia asta permanent. Timpul nu mai are răbdare cu oamenii e la fel de adevărat ca oglinda: oamenii nu mai au răbdare cu timpul.
În teatru timpul e şi mai contractat pentru că e o faţă a convenţiei. În şcoală timpul e mai permisiv şi închide ochii, îţi dă răgaz să şi greşeşti, nu neapărat te protejează, dar nici nu te pune la zid. Pe scenele profesioniste timpul e un zbir care controlează totul şi care pretinde de la tine 100% transpiraţie şi, dacă s-ar putea, tot atâta inspiraţie. Tânărul nostru absolvent s-a confruntat cu proba de foc a repetiţiilor la „Spitalul comunal” în regia lui Felix Alexa, la Teatrul Metropolis. A scris şi o lucrare de licenţă despre asta. A fost primul contact cu oamenii care chiar fac meseria asta de ceva timp. Diferenţa între şcoală şi teatru-teatru este incredibil de mare. Ţi se dă textul, ţi se spune ce ai de făcut şi ţi se dă drumul pe scenă. Joacă! Şi fii şi tehnic. Şi bagă şi energie. Şi! Şi! Şi! Când spectacolul are un deadline clar şi nu mai e vorba de o notă pe care o iei tu la un examen la clasă, ci de publicul care vine sau nu la spectacol, nu mai are nimeni răbdare cu tine.
Andrei Huţuleac face parte din generaţia pe care eu o numeam, nu cu mult timp în urmă, Generaţia de cocă. Din orgoliu şi curiozitate am vrut să văd câtă fantezie culinară are şi l-am întrebat ce ingredient crede că va fi în tortul aniversar. O glumă bună ar fi să spun că sunt cireaşa de pe tort. Dar nu am s-o fac. Nu ştiu ce sunt. Mă bucur, însă, teribil de mult, că fac parte din tortul ăsta. E mai important că sunt în tort decât că sunt mai ştiu eu ce. Bine că sunt în el şi nu firimituri rămase pe farfurie. Nu ştiu ce sunt. Modest şi cumpătat cum e mi-a predat încă o dată lecţia prieteniei în teatru. Aşa că „spiritul ce totul neagă” din mine a mai dat un ultim asalt: cum te raportezi la succes? Mai ales că a fost remarcat, apreciat şi premiat. Şi acum vine lovitura de graţie: eu provin dintr-o educaţie în care am fost învăţat că atunci când primeşti prea multe laude nu e bine. Laudele pun presiune pe mine. Decât să mă bucur şi să mă relaxez, maidegrabă mă gândesc că data viitoare deja sunt alte aşteptări de la mine. Mi-e frică, da.
Povestea merge mai departe, va fi lungă, vă asigur, se va transforma în nuvelă, cine-ştie, poate în roman. Cert e că personajul meu de astăzi, Andrei Huţuleac, are multe de spus. Mai multe decât într-un interviu ne va spune pe scenă. Şi ca să îmi duc rolul de povestitor până la capăt, asemeni împăraţilor coloraţi din basme, îi doresc eroului meu să ajungă la vorbele proprii şi să joace bine. Diferenţa dintre bine şi rău e că binele nu poate fi explicat. Răul, în schimb, lucrează cu mecanismele la vedere şi asta îl face mai uşor de înţeles şi de accesat. Când e bine, pur şi simplu aşa trebuie să fie. Cred că tuturor ni se cuvine binele. E bine să fie bine.
Print
Un Comentariu