Solitaritatea artistului de cursă lungă

01 solitaritate fotocredit adi bulboaca– Tu mergi la Solidaritate?

– Vrei să zici Solitaritate, spectacolul Gianinei Cărbunariu, de la Sibiu?

– Aşa, cum îi spune, da.

– Nu doar că merg. Mă duc să-l revăd!

“Cum îi spune” e simptomatic. O altă formă a lui “Lasă, bă, că merge-aşa”. O literă, un “d”, un “t”, ce importanţă are? Ne-am obişnuit să luăm totul în glumă, să frunzărim totul de-a valma – bifăm, facem act de prezenţă. La fel şi la teatu; când e festival mergem unde e de bon ton, nu ne permitem să ratăm un eveniment. Iar “Solitaritate” doar e co-producţie a Teatrului Naţional “Radu Stanca” din Sibiu şi Théâtre National de la Communauté Française de Belgique, în colaborare cu Le Festival d”Avignon 2014. Cum să ratezi aşa ceva?

Spectacolul Gianinei Cărbunariu e pe cât de curajos, pe atât de inteligent. Are vigoare, substanţă, umor şi mai ales impertinenţa de a fi adevărat. E riscant să îţi asumi oglinda ridicată în faţa lumii de azi. Ai nevoie de braţe puternice şi umeri laţi. Astăzi, când ne ascundem după degetul băgat în ochiul spectatorilor şi pretindem, doar, a fi demni, de la adăpostul jumătăţilor de măsură. Autoarea acestui spectacol nu doar că are forţa de a ne spune verde în faţă “ăştia suntem”, ci o face cu maxim de efect artistic, cu eleganţă estetică şi cu emoţie netrucată. Nu e doar talentată, ci şi foarte sigură pe ea. E femeia-regizor care demonstrează că patriarhatul are excepţiile lui. Iar efectul este cel al unui pumn în plex. Râzi, dacă îţi dă mâna, apoi taci, pentru că te recunoşti.

02 solitaritate fotocredit adi bulboacaSe pot spune multe despre cele cinci scene care compun “Solitaritatea” Gianinei Cărbunariu. “Începutul e jos, nu are forţă. Iar finalul e abrupt rău.” sau “E o prezentare de scheciuri, cam subţirele.” sau “Nu are pic de patriotism fata asta! Cum să prezinţi aşa România la Avignon?” sau “Doamne-fereşte, cum să vii cu sicriul pe scenă şi să umpli ditamai crucea cu bile de bingo? Blasfemie!” sau, sau, sau. Şi totuşi, „scheciurile astea subţirele” denotă la fel de mult patriotism ca opera lui Caragiale şi filmul lui Lucian Pintilie. De la mascarada aleşilor care se joacă de-a vorbele poleite, la pretenţia de superioritate a familiei de workoholici, de la teatrul ieftin jucat în lumea teatrului, la cruzimea realităţii care striveşte orice spirit de compasiune. Suntem pe cont propriu. E trist, e adevărat şi verificat în fiecare zi. Simboluri în care să credem nu mai avem, crucea e golită de sens şi umplută cu interesele celor care se folosesc de ea, arta e în mâinile zeilor de carton, destinele noastre sunt hotărâte de băieţi carismatici şi buni de gură, iar banul mutilează cu indiferenţă în stânga şi-n dreapta suflete şi destine. Ce e frumos în toate astea? Ce motive de mândrie mai avem azi? Ce modele infailibile? Unde mai găsim puterea de a spera măcar?

Umorul nostru balcanic e, poate, un refugiu. Râdem de noi înşine cu seriozitate. E de râs, într-adevăr. Trebuie doar să avem curajul de a privi în oglindă. Doar că cea pe casino online care o ridică acest spectacol nu e la fel de prietenoasă ca cea din baia personală. Acolo eşti singur şi reflexia proprie este mai uşor de suportat. Când eşti expus laolaltă cu vecinul de scaun e mai greu să recunoşti că te-ai recunoscut. Nu e la fel de comod să mai râzi. Atunci taci.

03 solitaritate fotocredit adi bulboacaUn zid de trei metri ridicat pentru a separa comunitatea rromă de şoseaua principală nu e altceva decât o linie de demarcaţie. Imaginară. Construită pentru a-i proteja pe copii. Nicidecum o afacere profitabilă. Nu. E un act de civism. Responsabil. Nu-i aşa?

O familie respectabilă povesteşte calvarul prin care a trecut căutând bona ideală. Cu un discurs elevat, cu argumente solide, stau drepţi pe scaune şi o acuză, pe bună dreptate, pe Oa, bona filipineză naturalizată sub numele de Ofelia, de lipsă de profesionalism atunci când Brian al lor în vârstă de cinci ani îi spune “mama”. Dar cum altfel s-ar fi putut termina demonstraţia lor dacă nu cu o ceartă neaoşă, cu reproşuri de maidan, înjurături spuse din toată inima şi cu o bătaie românească ruptă din Rai? “Te-am scos din fundul Moldovei!” Apoi Ofelia vine pentru a-şi spune monologul. Dar Ofelia nu are replici, ci doar indicaţii de regie. Pentru că, Ofelia tace şi, dacă are ceva de spus, spune în gând. Se trece uşor la înţepăturile pour les conaisseurs – bun venit în teatru! “Am de ce-ul, dar n-am cum-ul!”

Nu mai e loc de subtilităţi şi îi cunoaştem de şeful maşinist, pe actriţe, pe cronicari, pe noi şi-ai noştri în toată splendoarea aparenţelor, la înmormântarea artistei nepereche Eugenia Ionescu – artistă emerită, mamă iubitoare şi turnătoare de talent. Lacrimi hohotite, cuvinte spuse cu morgă şi îndemnul preotului “fost duhovnic” al marii actriţe de a dona 2% din impozit pentru ce altceva decât Catedrala Mântuirii Neamului. Micimea înecată în aparenţa etichetei de elită.

Iar la final o familie joacă stângaci iubirea necondiţionată. Totul până la bani. Te iubesc, eşti fratele meu, dar nu te pot ajuta. Îţi voi cumpăra, în schimb, canapeaua şi televizorul. Asta e situaţia. Tărim vremuri grele. Şoferul de taxi nevoit să strângă bani pentru a plăti operaţia care îi poate salva fiica rătăceşte printre clădirile gri şi rămâne blocat, “cu ochii în soare”.

De ce am ales să povestesc spectacolul? Pentru că e atât de puternic el însuşi, încât nu e nevoie de interpretări specializate şi datul din cap cu înţelegre universitară. „Solitaritate” nu are nimic ţeapăn, anchilozat şi domnos. E dintr-o bucată, rafinată artistic, e drept, şi nu are nevoie de înţelepţi care să îl bată condescendent pe umăr. Actorii Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu funcţionează maleabili în joaca pe muchie de cuţit de-a luatul peste picior la modul cel mai serios şi asumat. Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Florin Coşuleţ, Diana Fufezan, Ofelia Popii, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Cristina Ragos, Ali Deac compun treptat personajele şi combustia interioară a acestui demers deloc comod. În spaţiul încărcat de semn teatral, creat de Andu Dumitrescu din decor, video şi light design, convenţia funcţionează impecabil şi metafora se compune din soluţii simple: soarele care ne bate în ochi e un panou uriaş de neoane care cade peste noi şi lasă în loc macheta unui oraş-cimitir, cu monumente care nouă ne plac atât de mult. Donaţi cei 2%…

Am avut un gând atunci când am ieşit de la Sala Atelier a Teatrului Naţional, acolo unde s-a jucat „Solitaritate” în cadrul Festivalului Naţional de Teatru: „Mai bine sa te bucuri soliTar de teatru decât sa fii soliDar cu breasla cea încremenită. Eu aşa am zis şi am şi făcut.” 

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.