De peste douăzeci de ani, piaţa culturală din România se zbate între modelul dependenţei administrative şi libera iniţiativă. Banii (ah, banii!) nu-s de găsit nici la stat, nici la “privaţi”. Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional gestionează bugete de douăzeci de ori mai mici decât ar fi normal într-o ţară europeană (aproximativ 0,1 % din produsul intern brut), iar sponsorii s-au împuţinat sau au dispărut care încotro, migrând spre afaceri bănoase. Cât despre prezumtivul “cetăţean” şi investiţia personală în cultură… ce să mai vorbim…
Criza continuă, dar, în paralel şi mult mai veche decât aceasta, există veşnica atitudine a unui popor ce nu are încredere nici în scârţa-scârţa pe hârtie, nici în actorii cu feţe boite şi comportament sexual deviant, nici în muzicanţii buni doar să le lipeşti suta de lei pe frunte. Metabolismul cultural al naţiei pare că are alte cerinţe, dovadă rapiditatea cu care s-au instalat oficial manelele, serialele de televiziune dedicate vieţii pitoreşti a naţionalităţilor conlocuitoare, precum şi presa tabloidă de scandal.
Cu toate acestea, proiecte culturale există şi evenimente se petrec. Expresia “toamna se numără festivalurile” a devenit titlu şi apoi loc comun. Iar despre diferenţa dintre o “ţară festivalieră” şi una “festivistă” am mai scris cu altă ocazie, într-o altă toamnă. La Bucureşti, doar în acest început de septembrie, au loc nu mai puţin de patru festivaluri de teatru. Alt fel de teatru. În ordine cronologică:
* Festivalul mondial al şcolilor de teatru / 2 – 11 septembrie, organizat de Catedra UNESCO – Institutul Internaţional de Teatru;
* UNDERCLOUD – “festival de teatru independent de orice” (ediţia a V-a) / 3 – 13 septembrie, produs de Compania de Teatru D’AYA şi Carla-Maria & Friends, sprijinit de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional;
* Maratonul Teatrului Independent – Bucharest Fringe (ediţia a II-a) / 10 – 16 septembrie, organizat de Asociaţia Teatrul.ro, în parteneriat cu ArCuB;
* Festivalul Internaţional de Teatru de Stradă “B-FIT in the STREET!” (ediţia a IV-a) / 13 – 16 septembrie, produs de ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti.
Aşadar, se întâmplă teatru în Bucureşti la acest început de toamnă. Mult independent, după cum ne-a fost şi vara. Sigur că unele producţii sunt mai reuşite, altele nu. Unele manifestări sunt mai bine organizate, altele încă se aşază. Şi sigur că nu lipsesc eternii comentatori – de formă şi, mai ales, fond. Sau fonduri. Căci, într-un fel sau altul, promotorii acestor evenimente culturale trebuie să facă rost de banii necesari desfăşurării lor. De cele mai multe ori – prea puţini pentru un eveniment mare, în alte cazuri – prea mulţi pentru mofturile unui geniu mic. La fel, voluntariatul este la ordinea zilei – din entuziasm sau doar din tinereţe.
Peste toate această efervescenţă creatoare şi organizatorică (la scara şi în condiţiile asumat autohtone, în care cultura independentă primeşte în mod oficial cam 1 % din acel 0,1 % al întregului – faceţi singuri socoteala…), pluteşte însă un abur greu, câteodată urât mirositor. Să-l notăm cu “x”. Dar cin’să fie acest “x”? Cea mai la îndemână rezolvare a ecuaţiei pare a fi tot proverbul cu “capra vecinului”. Unde “x” poate fi mai mare sau egal cu ciuda altor producători sau a unor artişti neluaţi în seamă. A căror bănuială de fraudă în “ograda vecinilor” tinde adesea spre certitudine. Folclorul managerilor culturali locali menţionează nu o dată vestita “para-‘ndărăt”, căci în bizantina noastră societate nu e exclus ca orice gest să aibă recompensa lui. Bănească sau… artistică.
Psihologia poporului român vine încă o dată să confime înlocuirea lipsei de energie şi de voinţă activă, pasivitatea defensivă şi resemnată în faptă, cu “talentul” – foarte firesc – de a batjocori. “Băşcălia” a devenit o a doua natură, iar partea plină a paharului (atât cât poate fi ea de limpede într-o ţară tulbure) mai este doar rareori văzută. Sigur că bubele şi coşurile ies mai uşor în evidenţă decât tenul perfect şi, de aceea, pare logic ca lecţia de gramatică să se facă în ritm de hip-hop, cu studiu de caz pe neaoşe înjurături. Poate fi o soluţie… În schimb, cârcoteala perpetuă în numele unei corectitudini oricum inexistente, într-o societate incapabilă de rigoare, disciplină, ordine, metodă, efort susţinut sau – rara avis – “politici culturale”, nu are cum să ne salveze de bube, mucegaiuri şi noroi. Uneori, însă, tocmai ele iscă acele frumuseţi noi, care ne menţin măcar la linia de plutire a culturii contemporane.
Se spune că în Sparta antichităţii greceşti, la încheierea pregătirii pentru viaţa de războinic, adolescenţii mai aveau de trecut un ultim test înainte de-a fi primiţi în rândurile temuţilor hopliţi. Erau lăsaţi singuri, fără haine şi merinde, în locuri friguroase şi pustii, pentru a fi nevoiţi să îşi procure/fure hrana, urmând însă a fi pedepsiţi dacă ar fi fost prinşi. Şi astfel să îşi dezvolte abilităţile de supravieţuire. Probabil că acelaşi lucru se va întâmpla şi cu managerii noştri culturali, care, dacă vor supravieţui condiţiilor actuale, s-ar putea transforma în acei hopliţi al căror zăngănit de arme va înspâimânta Europa.
P.S. Încă o manifestare – muzicală de data aceasta – mai poate fi semnalată în perioada imediat următoare în mica noastră “agendă culturală bucureşteană”. Mai ales că titlul inspiră. Este vorba despre… “Dracula Bass”, festival de bas şi contrabas, ce va avea loc – fatală coincidenţă – în clubul Green Hours. Despre care multe s-au zis şi scris zilele acestea, şi unde n-ar strica să ajungem înainte de-a fi invadat de fumul grătarelor şi mirosul mititeilor. (În numele corectitudinii, nu-i aşa?!) Ptiu, drace, puşchea pe limba-mi!