Elita luase loc la parter

şi proştii sus, aproape de cer.

În loje stătea o întâmplare cam abătută

şi un năprasnic destin în mare ţinută.

Un dezastru tare cât zece

tot spera că totul va trece.

Un naufragiu dormea în fotoliu

înfăşurat în linţoliu.

O răceală

vagabonda prin sală.

O inocenţă

strălucea prin totală absenţă.

Piesa era o răfuială

între virtute şi greşeală.

Scena era un sanctuar

prin care adevărul trecea foarte rar.

Actorii îşi îndrugau rolul

dar încet îi înghiţea nămolul.

în pauze, tăcute aplauze,

la finale,  tăcute urale.

Şi când căzu cortina

toţi se-ntrebau cine poartă vina

şi cine-i autorul

care-a făptuit omorul

în cinci acte cu sete, ca o crimă pe-ndelete.

Arunci la rampă apăru Ariel.

Şi jerbe  de flacări şi anemone

pentru onorabilii “dramatis personnae”.

Şi spectacolul amuzant

a dispărut în neant.