Un drug de lemn prins de nişte sfori groase care se înnoadă alcătuind un leagăn multifuncţional (decor şi costume: Mihai Mădescu) devine obiectul pe care se desfăşoară tensionat jocul Regelui din “Viziuni flamande” (1968) – un spectacol coupe Ghelderode, pus în scenă de maestrul Dinu Cernescu. De-a dreptul acrobat, atârnat cu capul în jos, Ştefan Iordache rosteşte cuvinte care ard. Criticul de teatru Florica Ichim scria, la premieră: “Actorul descătuşează din sine uraganice energii, scena este plină de groaza Regelui.” Prezentat la Copenhaga, spectacolul prilejuieşte din partea gazdelor următoarea aserţiune: “Ar fi de dorit ca actorii danezi, ca să nu mai vorbim de elevii Academiei de Artă şi de trupa lui Eugenio Barba de la Odin Teatret, să asiste la reprezentaţia oferită de oaspeţii români. Ar avea ce învăţa de la ei!.”

Stefan Iordache si Margareta Paslaru

Nu există întâmplare. Aşa că, nu întâmplător, Iordache, protagonistul acestui spectacol a jucat două roluri: Actorul şi Regele. Spectacolul de început de carieră i-a făcut numele renume. Peste mai bine de zece ani, la Teatrul Foarte Mic, îl vedeam pe sârmă, deasupra capetelor spectatorilor, pe Ştefan Iordache, acrobat de vocaţie: Sparger, cel din “Copiii lui Kennedy” de Robert Patrick în regia lui Dragoş Galgoţiu (1980). Îl urmăream cu respiraţia tăiată. Mi-l amintesc dansând şi cântând, cu replică strălucitore (senzuală, dar, mai ales, ironică), cu gesturi pe care ţi le-ai fi dorit (ca femeie) adresate ţie, în “Buna seara, domnule Wilde” (1971), un spectacol de Alexandru Bocăneţ după capodopera “Ce înseamnă să fii onest”. Era cel de al doilea musical în care juca, după “Cele două orfeline”, unde le avea ca partenere pe Liliana Tomescu şi Melania Cârje. Nu-mi vine să cred că sunt chiar patruzeci de ani de când l-am văzut pentru prima oară pe scenă pe Ştefan Iordache. Datorită acestui actor nu mi-a scăpat nicio premieră din anii de graţie ai Teatrului Nottara condus de dramaturgul Horia Lovinescu. A urmat apoi Teatrul Mic, condus de Dinu Săraru.

Iordache a fost întotdeauna desăvârşit pe scenă. Intuia sensul cel mai profund al cuvântului pe care avea să-l rostească. Iar spectatorul nu putea decât să-i iubească personajul, pentru că, prin el, reuşea să-l înţelegă. Fie că se numea Raskolnikov, fie Hamlet, fie că era consulul Grotti, Maestrul şi Jeshua Ha-Nozrî sau Richard de Gloucester sau Titus Andronicus, generalul Cearnota… şi… sau… şi… A-şi studia personajul însemna pentru el să-i afle povestea de om. Oamenii pe care-i cunoştea aveau poveşti din care se năşteau personajele… Niciun sunet, niciun gest, nicio privire nu se despărţeau de personaj, să lase doar actorul pe scenă. Iordache s-a purtat cu talentul, nemărginitul său talent, aşa cum se purta Făt-Frumos cu calul său cel fermecat: îi dădea să mănânce jăratec şi îi înfigea pintenii în coaste până se înălţau, mai iute ca gândul, dincolo de nori.

Încă de la primul rol (1963) – Arturo Ui (primul Brecht jucat în România), pe scena Studioului Cassandra (IATC “I.L.Caragiale”) – Ştefan Iordache a fost remarcat şi aplaudat de critică. După o foarte scurtă prezenţă la Constanţa, în ’65 Dinu Cernescu îi oferă rolul lui Ben în “Tigrul” de Murray Schisgal. Permiteţi-mi să fac încă o dată recurs la excelenta documentare a Ludmilei Patlanjoglu pentru volumul “Regele Scamator – Ştefan Iordache”, de unde am extras cele câteva citate din presa vremii: “Interesantă formula de spectacol justificând titulatura unui studio experimental la Teatrul Nottara. Bravo, pentru debutul bucureştean al tânărului Ştefan Iordache!” – scria Liviu Ciulei în revista “Flacăra” din 13 februarie 1965. Actorul abia împlinea 24 de ani. Suntem în februarie, februarie sărac, al doilea fără Iordache. Pe 3 februarie ar fi împlinit 69 de ani. În 2008, pe 14 septembrie, de Înălţarea Sfintei Cruci, Dumnezeu l-a chemat la El.

Mi-l amintesc în “Hamlet”, spectacolul lui Dinu Cernescu de la Nottara (1974). Şi e, poate, vina mea că nu am reuşit până acum să văd cu aceeaşi ochi, superlativ, vreo altă montare. Anda Caropol nu mi se părea deloc diafană, ci o femeie care merită să fie iubită de acel Hamlet lucid până la sarcasm, patetic şi vulnerabil în acelaşi timp, frust şi sofisticat, semn teatral de o plasticitate recognoscibilă de-a lungul întregii sale cariere. Şi mai mi-aduc aminte cu câtă bucurie citeam cronicile strânse în turneele din Germania, Franţa Portugalia sau Grecia, unde Ştefan Iordache era comparat (şi pus pe picior de egalitate) cu Laurent Terzieff, Innokenti Smoktunovski şi Laurence Olivier.

Talentul lui, ca un cal fermecat

Siluetă perfectă. Mâini şi picioare lungi. Palme care rotunjesc aerul şi degete nervoase, cu vibraţii până în plexul solar al spectatorului. Cum se-ntâmpla? Poate un alchimist ne-ar putea răspunde… Graţie şi forţă. Voce toarsă cu tandreţe infinită. Voce metalică, străpungând carnea până la os. O dicţie impecabilă, cu inconfundabilă explozie a consoanelor sonore finale. Şoapta lui era auzită şi de cel mai îndepărtat spectator. Iar strigătul lui avea uneori expresia lui Edvard Munch. Se lăsa a fi instrumentul perfect. Îl inspira pe regizor, îl inspira pe scenograf şi avea darul de a augmenta muzica şi mişcarea scenică. Inspira autori dramatici. Ecaterina Oproiu şi Romulus Guga i-au construit personaje cu dedicaţie. Parteneri şi constructori, în primul rând beneficiari: Dinu Cernescu, Sanda Manu, George Rafael – pe care Iordache l-a considerat mereu profesorul său -, Silviu Purcărete, Andrei Şerban, Alexandru Tocilescu sunt regizorii care au lucrat cu el. Şi Cătălina Buzoianu: “Să îmbrăcăm pe cei goi” (Luigi Pirandello, la Teatrul Mic), “Nu sunt Turnul Eiffel” (de Ecaterina Oproiu, Teatrul Mic, 1979), “Maestrul şi Margareta” (dramatizare după Bulgakov, la Teatrul Mic, 1980), “Fuga” (tot Mihail Bulgakov, 1995, la Teatrul de Comedie), “Cerul înstelat deasupra noastră” (Ecaterina Oproiu, 1980, la Teatrul Mic)…

Şi partenerele. Liliana Tomescu, Melania Cârje, Anda Caropol şi Carmen Galin şi Valeria Seciu. Valeria Seciu şi Ştefan Iordache, sub bagheta magică a Cătălinei Buzoianu… De scris un roman teatral, aşa, ca pe vremuri…

Şi iar mi-aduc aminte jocul şi nevinovat, şi sadic în care AA îl ameninţa pe XX că îi taie căţeluşul de pluş… Pentru că XX îşi ascunsese banii în burta lui… – Teatrul Mic,1977, “Emigranţii”, de Slawomir Mrozek, spectacolul extrem de interesant pus în scenă de un regizor de film: Mircea Daneliuc. Şi Dan Piţa, al cărui actor preferat era Iordache, a montat teatru, poate tot pentru el, distribuindu-l în rolul lui Ignaţiu din “Amurgul burghez” de Romulus Guga (1986, la Teatrul Mic).

Imagini, sunete, gesturi…

Stefan Iordache si Gheorghe Cozorici

Ştiaţi că niciodată Ştefan Iordache nu a recitat vreo poezie la televizor… Amintiţi-vă: niciodată. Spatele lui s-a aplecat doar o dată cu personajul. Richard, incredibilul Richard de Gloucester. Ardea jucând.

Era model ideal pentru adevărata şcoală de teatru. Cum venea la teatru, cu ore înainte de începerea spectacolului… Cum mergea pe stradă, pe jos, de acasă până la teatru, într-un fel anume, ca şi cum ar fi venit, ca Vraca, în trăsură. Cum purta costumul… eşarfa albă, mănuşile şi bastonul consulului Grotti.

Ştefan Iordache, Actorul de Teatru. Filmul deschide un alt capitol.

Pe acuzatorul său îl durea cumplit capul. Jeshua Ha-Nozrî i-a ghicit gestul palmei rotunjite: şi-ar fi mângâiat câinele, de era acolo. Asemenea personajului, Actorul ne descoperea, fiecăruia dintre spectatori, vulnerabilitatea… Pentru mulţi dintre aceşti spectatori ai lui, pentru care el, Actorul, era Regele, gestul palmelor care se apropie pentru aplauze a încremenit la jumătatea drumului.

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print