Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e un spectacol pe care vă invităm să-l descoperiți! Azi, Ștefan Iordache…
Întotdeauna am trăit cu spaima că o să uit de unde am plecat. Pentru că am văzut prea mulți oameni care și-au negat rădăcinile, uitând. Și, ca să mă mai trezesc, din când în când, din euforia pe care și-o dă meseria asta a mea, mă duc să-mi revăd cartierul. O iau din Dorobanți (unde stau acum), pe jos, până în Rahova. Acolo aproape totul a fost dărâmat… E groaznic să nu mai găsești locurile în care ai trăit și ai copilărit! E trist când amintirile se încețoșează. (…)
Ai mei erau din Calafat, unde amândoi locuiau pe aceeași stradă. S-au căsătorit și, tineri și fericiți, au pornit-o în lumea largă. Așa se face că eu m-am născut în București, acolo unde întorceau tramvaiele 7 și 15, a treia stație de la Sebastian, într-o căsuță dintr-o fundătură. Era în 41.
Când am făcut patru – cinci luni, mama a vrut să ne mutăm în centru. A căutat, cu mine în brațe, o locuință mai onorabilă. Șansa i-a surâs și ne-am stabilit cu chirie, în casa-vagon a familiei Rizea, doar câteva străzi mai spre buricul Rahovei. Acolo am crescut până la nouă ani, alături de alți chiriași, muncitori și oameni de treabă. O curte lungă, o casă cu șapte-opt cămăruțe, fiecare ocupată de o familie – cizmari, sudori și electricieni. Era emoționant când toți bărbații ăia se întorceau de la slujbele lor și, cu picioarele în ligheanul cu apă, povesteau ce au mai făcut în ziua aceea. Rămâneam lângă ei și ascultam – de parcă ar fi povestit cine știe ce întâmplări fabuloase. Asta a fost, pentru mine, casa părintească. (…) Întotdeauna ne-am câștigat „pâinea cea de toate zilele”. Și dacă ai ce mânca nu poate fi vorba de sărăcie! Și eram curați, eu și sora mea, Ileana, pentru că părinții ne-au crescut așa. Dar, o dată, am luat păduchi, cred că de la școală. Aveam o coamă enormă și mereu mă certau profesorii că nu mă tund. Și m-am pricopsit cu păduchi. Eram acasă, mă pieptănam deasupra unui ziar – „Scânteia”, că altceva nu cred să fi fost –, când îl aud pe tata: „Măi, te-ai nenorocit! Du-te unde-oi ști, dar să te întorci ras în cap!” „Nu mă tund nici de frică!” – mi-am zis. Și nu m-am tuns. Am dat cu gaz vreo săptămână. Părul era salvat.
(Fragment din volumul „Ștefan Iordache, regele scamator” de Ludmila Patlanjoglu, Editura Nemira, Editura Curtea Veche, 2008)
Print