Chipul teatrului s-a desenat iar, timp de zece zile la Bucureşti, într-o nouă ediţie FNT. Patruzeci de spectacole au recompus, aproape ca-n poantilism, din puncte şi mici linii de culori pure, marea „pată de culoare” a stagiunii trecute. Din amestecul lor, ca-ntr-un mozaic, a rezultat tonul dorit de „pictor”, rol asumat şi în acest an de Marina Constantinescu, selecţionerul şi directorul artistic al Festivalului. Ca urmare, chipul teatrului în acest moment s-a compus din spectacole „mari” şi „mici”, de varii genuri şi forme, cu nume celebre, consacrate sau nume noi, care încep a se impune. Intenţia a fost nu numai de a pune în evidenţă valoarea artistică în cadrul unui brand naţional, ci şi de-a o vinde. Iar gradul de umplere a sălilor şi biletele cumpărate în avans par să fie deja nişte răspunsuri clare. Viziunea selecţionerului se dovedeşte una pur realistă, lucidă: Teatrul este forma noastră de a rezista într-o lume dezaxată, care se dezechilibrează zilnic, o lume fără sistem… Din păcate, teatrul nu o mai poate schimba, dar noi tot încercăm, tot facem exerciţii…
„Exerciţiul” – reuşit – al Festivalului Naţional de Teatru din acest an a avut ca vector dansul, iar ediţia a fost dedicată coregrafei şi dansatoarei Miriam Răducanu, personalitatea care a regândit această artă în România. I-a dat noi dimensiuni şi a integrat-o printre celelalte arte. Şi, mai presus de toate, a adus-o pe scena de teatru, a dăruit-o actorilor. Şi-a creat discipoli şi urmaşi. Cel mai cunoscut dintre aceştia, Gigi Căciuleanu, este, la rândul său, creator de şcoală. În jurul lui au fost construite o serie de evenimente FNT – spectacole, expoziţii, lansări de carte –, cărora li s-au adăugat alte şi alte manifestări în care dansul a avut „partea leului”. Nume de coregrafi români precum Vava Ştefănescu, Andrea Gavriliu, Răzvan Mazilu, Florin Fieroiu s-au regăsit pe multe dintre afişe, iar doi dintre invitaţii speciali ai Festivalului au venit – cu producţiile lor – din aceeaşi zonă a dansului: Carolyn Carlson şi Angelin Preljocaj.
Şi totuşi… Ce ar fi dansul fără muzică? Scena, luminile, vorbele actorilor captează atenţia publicului. Cuvintele stârnesc senzaţii, stări, amintiri. Destinul şi întâmplarea, norocul şi fatalitatea dansează în ţesătura textului dramatic. La un moment dat, apare însă un sunet şi, dintr-odată, muzica umple şi netezeşte toate asperităţile, potenţează verbele, colorează sentimentele. Alături de scenografie şi coregrafie, sunetul muzicii de teatru susţine fundamentul non-verbal pe care se construieşte suprastructura dramaturgică. Anul acesta, în FNT, muzica n-a reprezentat neapărat esenţa producţiilor, precum în musical, dar, alături de dans, şi-a căpătat „partea leului” în multe dintre acestea. Ca şi în cazul coregrafilor, nume de compozitori aparţinând variilor generaţii s-au regăsit pe afişe. Sigur, nu vorbim aici despre Bach, Vivaldi sau George Enescu, ci despre creatorii contemporani ai muzicilor originale de scenă. De cele mai multe ori, îi regăsim în echipă cu regizorul, în colaborări mai vechi, închegate în ani, sau mai noi, dar anunţând deja tradiţii: Vasile Şirli – Silviu Purcărete, Cári Tibor – Victor Ioan Frunză, Ada Milea – Alexandru Dabija, Şerban Ursachi – Mihai Măniuţiu, Raul Kusak – Andrei Şerban şi exemplele ar putea continua. Uneori, prin geniul, imaginaţia sau experienţa creatorilor, sunetul muzicii de teatru a potenţat emoţii şi a pus în valoare spectacole. Alteori, prin lipsa muzicii sau uzul ei neglijent, superficial, s-a dovedit că „împăratul e gol”…
Spectacolul „Fresca” al Companiei de Balet Preljocaj din Franţa a deschis Festivalul Naţional de Teatru. În cubul negru şi gol al scenei, dar atât de viu prin lumini inteligente şi culoare, zece dansatori au spus o poveste. „Un băiat iubea o fată…” Doar că băiatul era nobil chinez, iar fata – personaj dintr-o pictură: o fată cu părul lung şi despletit. O fată liberă. Tânărul îndrăgostit va intra în povestea din frescă, iar basmul asiatic ne va purta prin lumea largă, din Africa până în America de Sud. Coregraful Angelin Preljocaj mărturisea că a conceput spectacolul pentru tineri. Şi, dacă aceştia cred în Pokemoni, pe care-i caută şi-i urmează, atunci pot înţelege şi călătoria contelui chinez. Încercarea de a descompune în elemente producţia de dans pare o evadare din poveste. La un moment dat, gândul adoarme, lăsând loc emoţiei. Declicul e provocat de muzică. Nicolas Godin, un mai vechi colaborator de-al coregrafului, se refugiază, la rândul său, în lumi imaginare şi compune muzicile „Frescei”. Amestec echilibrat între armonie şi abstract, între vis şi realitate, între diferitele culturi, cu accente orientale sau africane, până la cele contemporan-electronice. Nicicând muzica n-a sunat mai bine în Sala Mare a Naţionalului bucureştean. Nicicând parcă n-am avut un asemenea confort sonor pe o scenă de teatru din România: de la conţinutul artistic până la forma tehnică în care acesta ne-a fost livrat. Şi, ca întotdeauna, m-am gândit cu obidă la acea meserie care-şi caută încă specialiştii locali: cea a inginerului de sunet, acel arhitect de catedrală sonoră, încă timid ivindu-se în teatrele noastre…
„Comme d’habitude” se intitula varianta originală a cântecului compus în anii ’60 de francezul Claude François. Puţin mai târziu, canadianul Paul Anka avea să îi schimbe şi traducă versurile, iar „My Way” devenea hit în interpretarea americanului Frank Sinatra. Deloc „ca de obicei”, ci exclusiv „în felul său”, alege regizorul rus Lev Dodin a spune celebra poveste a „Livezii de vişini” la jumătate de secol după acest cântec, la mai bine de-un secol de când Cehov a scris-o. Spectacolul Teatrului „Maly Drama” din Sankt Petersburg a venit ca un timpuriu cadou de Crăciun, la final de Festival. Pe care l-am aşteptat cu febrilitate şi, odată desfăcute panglicile lucioase şi hârtia colorată în care era învelit de reclamă, nu ne-a dezamăgit. Dimpotrivă. Cu bucurie aproape copilărească am descoperit că Stanislavski nu mai e chiar ce ştiam noi, că stilul de joc rusesc s-a impregnat, în timp, de distanţarea brechtiană, că binecunoscutele relaţii dintre personaje s-au rescris altfel, sub ochii noştri căscaţi a mirare, dar nu mai puţin zâmbitori. Lumea care moare poate rămâne pe o rolă de film alb-negru, închisă într-o cutie de metal. Atât. O altă lume îi va lua locul. Cei care au orânduit schimbarea nu vor fi învingători până la capăt. Vor fi, la rândul lor, măturaţi de istorie. Totuşi, vor avea parte de momentul lor de glorie: aria solistică în faţa omenirii, înainte de-a rămâne definitiv singuri. Şi niciodată n-am înţeles mai bine motivaţiile personajului Lopahin precum în spectacolul lui Dodin. Monologului său din actul al III-lea al piesei, după vânzarea-cumpărarea livezii, genialul regizor îi adaugă o melodie a capella, interpretată de un actor nu mai puţin remarcabil: Danila Kozlovsky. Şi parcă niciodată „My Way” n-a sunat mai bine ca acum, în limba internaţional-engleză, fără tentaţia vreunui accent rusesc, fără acompaniament instrumental, într-o sală de teatru amuţită de emoţie. Iar cuvintele s-au reaşezat logic, demonstrând matematic întreaga teorie a personajului – detestat şi adulat deopotrivă. (Involuntar, gândul mi-a fugit la o altă interpretare de excepţie: Lars Eidinger în Richard al III-lea, în spectacolul regizat de Ostermeier la Schaubühne.)
Muzica a generat emoţie pură în două spectacole româneşti răscolitoare. Răscolitoare sunt poveştile în sine, dar, lipsite de sprijinul muzicii, ar fi rămas, poate, la stadiul de poveşti depănate (fie şi memorabil) de actori. Pe când astfel, grozăvia din spatele faptelor istorice s-a transmis pe o cale mai presus de cuvinte sau măiastra lor interpretare. Piesa „Clasa noastră” de Tadeusz Słobodzianek este inspirată dintr-un fapt real petrecut într-un mic oraş polonez în 1941, după ce nemţii au ocupat ţara: 1600 de evrei localnici au fost arşi de vii – nu de către armata gemană, ci chiar de către concetăţenii lor, polonezii catolici. Destinele a zece colegi de şcoală (de ambele religii) sunt urmărite din anii ’20 până în zilele noastre, iar spectacolul Teatrului Naţional din Cluj-Napoca îşi propune să reînvie spiritul tragediei în prezentul unei istorii care nu trebuie lăsată să se repete. Şi reuşeşte pe deplin. Probabil că aşa trebuie să arate catharsisul contemporan. Spiritul se purifică prin arta actorului şi prin muzică. „Dirijor” al celor zece remarcabili actori este regizorul László Bocsárdi, care optează cu imens curaj pentru măreaţa simplitate a rostirii textului şi eliminarea oricăror artificii scenografice sau coregrafice. Text şi personaj. Şi muzică. Compozitor şi dirijor al corului celor zece actori – impecabil pregătiţi vocal – este Boros Csaba, care devine, la rându-i, personaj în spectacol. O apariţie alb-spectrală, dirijând destinele celor pe care moartea îi va însemna cu negrul ei. „Clasa noastră” este un concert a capella, în care, conform teoriei (deloc paradoxale), actorii sunt şi instrumente (din carne şi oase) şi instrumentişti.
O altă poveste generată de ororile celui de-al Doilea Război Mondial vine de la scriitoarea Brigitte Schweiger şi are în centru o austriacă fascinată de Führer şi de ideologia nazistă. Personajul este convins că a înflorit în lagăr, iar lupta pe care o are de dus este una cumplită: între sinele deraiat şi istoria care îi dă alte răspunsuri. Dificil de montat pe scenă ca simplă monodramă, într-o vreme în care publicurile nu mai au răbdarea să privească şi să asculte astfel de poveşti, textul este produs de Teatrul „Aureliu Manea” din Turda cu armele unor creatori de renume. Regizorul Mihai Măniuţiu alege calea seducţiei directe prin muzică şi dans. Şi printr-o actriţă charismatică. În rolul Führerin, Maia Morgenstern ţine sala în palme timp de o oră. Pusă la încercare, probabil că ar face-o încontinuu, timp de o viaţă. Paradoxul vine, însă, din felul în care o face: reţinut, cu o aparentă economie de mijloace, ca o implozie ale cărei efecte se resimt în sens invers, spre sală. Reacţia publicului, la final, este explozivă.
Aplauzele sunt destinate celor care au pus la cale această performanţă. Dar îţi analizezi înfricoşat reacţia emoţională la muzicile şi dansurile tematice prin care politicienii tuturor timpurilor au ales a controla masele. Ca o altă componentă a catharsisului: teama de a nu ajunge din nou în acel punct. Misiunea transfigurării artistice a muzicii acelor vremuri i-a revenit unui mai vechi colaborator de-al regizorului, compozitorul Şerban Ursachi. Iar coregrafa Andrea Gavriliu a imaginat mişcarea scenică şi a coordonat cei 24 de „copii”, un personaj colectiv făcând o frumoasă legătură între corul antic şi corp-ansamblul musicalurilor contemporane. Bine antrenaţi, studenţii (sau deja absolvenţi) ai Facultăţii de Teatru şi Televiziune din Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca preiau acest rol cu seriozitatea specifică Vestului ţării. Un spectacol tulburător.
Muzica şi dansul ar fi putut fi elemente esenţiale şi în alte spectacole, odată ce creatorii lor ar fi ales această cale. Este cazul poveştii „Micului Prinţ” pusă în scenă la Teatrul German de Stat Timişoara de către regizorul Peter Kerek. O minunată poveste despre copilul din noi. O poveste care strigă, parcă, după sunet şi mişcare. Ne-a fost livrată, însă, în varianta ei vizuală, aproape fără vorbe. Povestea se pierde undeva, printre costume, elemente de decor, proiecţii video, o coloană sonoră bizar adunând la un loc Michael Jackson şi Lana Del Rey, o schiţă de coregrafie (ca o altă variantă de dans tematic) şi încercări de aducere în contemporaneitate. Scenografia colorată a Iulianei Vîlsan are darul de a cuceri privitorii, dar auto-citările florale devin din ce în ce mai frecvente, depăşind stadiul de „marcă înregistrată”. Încântătorii maci răsăriţi din pod în „Omul cel bun din Seciuan” la Teatrul Bulandra se regăsesc într-o altă formă în spectacolul „Intim” al Naţionalului Timişorean, pentru a reveni acum ca tavan de trandafiri. Căci ne aflăm în povestea „Micului Prinţ”, nu-i aşa, poveste pe care e bine s-o citim de-acasă. Cui este dedicat acest spectacol de o oră şi jumătate (fără pauză) este încă un mister: la sediu se joacă la matineu, pentru copii, la Bucureşti ne-a fost prezentat pe seară. Păcat de povestea pierdută şi de o trupă foarte bună de actori, insuficient folosită.
Muzica lipseşte şi din spectacolul „Dansând în noapte” al Teatrului „Sică Alexandrescu” din Braşov, pe un text de Patrick Ellsworth, după filmul lui Lars von Trier. Sigur că spectatorii producţiei originale nu pot uita performanţa actriţei şi cântăreţei Björk, nici muzicile ei, nici finalul dătător de fiori. La care se adaugă declaraţiile cineastului: Muzica este cel mai bun vehicul emoţional din câte există. Opera înseamnă: „Cânt, mor şi cânt că mor”… Înspre această abstracţie a tins regizorul Lars von Trier şi a spulberat toate regulile genului, toate convenţiile. Personajul pe cale de-a orbi al Selmei, o mamă singură, emigrantă cehă lucrând într-o fabrică americană, este profund îndrăgostit de musical. De aici decurge toată structura filmului, toate înţelesurile sale. Odată ce textul de teatru renunţă la muzică, nu mai rămâne decât o poveste tristă, foarte tristă. Regizorul Vlad Massaci o distribuie în rolul Selmei pe Mădălina Ciotea, care îşi construieşte cu rigurozitate rolul, atentă să nu se lase furată de vreuna dintre extreme: melodrama, pe de-o parte, sau distanţarea, pe de alta. În acest demers e susţinută de scenele ironice de dans, reuşite momente comice în coregrafia experimentatei Andrea Gavriliu. Aria finală a personajului condamnat la moartea prin spânzurare se transformă în ţipăt mut, precum în pictura lui Edvard Munch.
Un spectacol care are toate datele succesului este „Linoleum” produs de Naţionalul clujean: o piesă a deja celebrilor fraţi Vladimir şi Oleg Presniakov (un soi de Fraţii Coen de sorginte rusească), de un umor macabru mult gustat de regizorul Alexandru Dabija, scenografia Adrianei Grand, muzica Adei Milea şi admirabila trupă a teatrului. Povestea celor doi chiriaşi care descoperă sub podea un cadavru este purtată prin toate zonele avangardei. Suprarealismul este la el acasă – de la text până la decor şi costume, de la personajele reale care apar în „călătoria cu mortul” până la cele evocate cu tâlc (pianistul Anton Rubisntein). Nu e simplu de receptat un astfel de spectacol, dar „fanii genului” – ai unora dintre genurile menţionate sau ai unora dintre membrii echipei de creaţie – ar avea ce aştepta. N-a fost să fie aşa în FNT: râsul a fost adesea forţat, unele partituri actoriceşti şi-au devoalat sursa primară de inspiraţie, şmecheriile meşteşugite abundă, muzica şi interpretarea ei s-au auto-citat din alte şi alte producţii. Cu dor de umor (negru) şi de muzici pe măsură, de „Sânziana şi Pepelea” sau „Mein Kampf”, aşteptăm un nou hit al echipei.
Muzica de scenă a încetat de mult, de foarte mult timp să mai fie un simplu accesoriu al spectacolului. Muzica trebuie să urmeze conceptul regizoral şi să aibă originalitatea cerută. Mai mult decât atât: în secolul XXI, tehnica permite obţinerea acelor sonorităţi cu care spectatorii sunt obişnuiţi de la alte spectacole muzicale. Ca urmare, şi producţiile teatrale ar trebui să se ridice – măcar din acest punct de vedere – la acurateţea şi calitatea unor realizări de top.
E drept, trăim vremuri grăbite, superficiale, aproape indiferente. Din joaca Teatrului cu Muzica şi Dansul, departe de seriozităţile simfonice sau cacofonismul unor ambiţii contemporane cu orice preţ, se poate ivi un interes sincer pentru simplu şi frumos, întotdeauna nou, niciodată la fel. Aici se joacă o singură carte: cea a umanităţii din noi, din fiecare dintre noi. Trebuie doar să ne luăm răgazul de a ne lăsa purtaţi de bucuria unică şi accesibilă a Sunetului Muzicii de Teatru.
Print