În contextul unei lumi tot mai alienate și în care ideea de „străin” capătă tot mai multe, mai triste și mai periculoase nuanțe, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj a dedicat cea de-a cincea ediție a Interferențelor acestei teme. „Odiseea străinului” a fost, deci, tema anului 2016 și, sub semnul ei, au venit la Cluj, în cele 11 zile de festival, încheiat pe 4 decembrie, 22 de producții. „Ce este eu și ce este celălalt?” e întrebarea pe care a lansat-o Tompa Gabor, directorul festivalului. „Este oare străin acel Celălalt a cărui religie sau limbă este diferită, care aparține sexului opus sau are idei diferite? Putem vorbi de înstrăinarea noastră proprie? Despre străinul care apare în particular? Putem fi străini în lume, în propria țară, în propriul oraș, în propria casă, în propria familie, în propria piele?”
Festivalul Interferențe nu și-a propus neapărat răspunsuri la aceste întrebări, cât o punere în discuție, iar spectacolele prezentate în cele aproape două săptămâni au fost toate interesante chestionări ale acestor realități, semne ale unor căutări artistice autentice, extrem de diferite, unele mai reușite, altele mai puțin, dar în fond valoroase pentru că arată peisajul actual al teatrului, cu diversele lui tendințe.
Am ales șapte dintre spectacolele prezentate la Interferențe 2016, șapte montări extrem de diferite, cele mai valoroase dintr-un punct de vedere, desigur, subiectiv.
„Faust” de J.W. Goethe, în regia lui Tomaž Pandur, de la Teatrul Național Sloven din Ljubljana
Prezentat în prima seară a Interferențelor, acest „Faust” este ultima creație a cunoscutului regizor Tomaž Pandur, dispărut în acest an, în aprilie, la doar 52 de ani. Era pentru a treia oară când punea în scenă „Faust”, un text care l-a obsedat toată viață, iar acest ultim spectacol, în gri și negru, cu note absurde, cu imagini puternice, păstrează un aer straniu și vag premonitoriu, o adiere nu a morții, ci a lui „dincolo”. O chestionare profundă a sensului, asta e ceea ce propune spectacolul lui Pandur care lasă sentimentul că Faust-ul lui are acces pentru clipe disparate, la ceea ce e „dincolo”. Imagini proiectate în care simboluri se topesc și se amalgamează, cifre și formule infinite, înecate în sânge, pe un fel de cortină-ecran, care oferă și în același timp blochează accesul la mister. Misterul, un cuvânt care ascunde o realitate ce se refuză lumii noastre și pe care lumea noastră o refuză în numele unei false emancipări. Pandur se joacă interesant cu misterul, își parodiază personajele până spre final, care în spectacolul lui se auto-ironizează și-și comentează distanțat propriile acțiuni, de la „înălțimea” unui nou secol care nu mai rezistă romantismului devenit desuet. O farsă pusă la cale într-o altă dimensiune a existenței, unde diavolii se joacă de-a viața și de-a moartea ținând în mână baloane negre uriașe… Dar, în final, totul se schimbă și tonul se înnegurează, călătoria lui Faust prin univers – un univers proiectat în spatele lui și semănând cu tărâmurile din romanele fantasy – propunând un alt tip de înțelegere a lumii și a „străinului”. Iar în final, rămâne imaginea cu silueta lui întoarsă cu spatele și plecând spre altceva…
„Însemnările unui nebun” de N.V. Gogol, regia Viktor Bodó, de la Teatrul Katona József, din Ungaria
Într-un decor ca un Dali în 3D, Tamás Keresztes, actorul care-l interpretează pe celebrul Proprișcin, construiește un personaj desprins dintr-o lume suprarealistă și, în același timp teribil și absurd de concretă. O încăpere în care fiecare detaliu sugerează anormalul, în care nicio linie nu se potrivește cu alta, în care totul e strâmb, greșit, deformat – desigur, după limitele impuse de normalitatea majorității – o masă fără două picioare, un scaun fără fund, o oală de noapte, o ușă strâmbă și pereți neterminați. O perfectă armonie în acest univers total dizarmonic, în care sunetele vor completa organic fiecare cuvânt, conferind sens nebuniei. Un mic univers în care totul se potrivește cu tot, o încercare perfectă și atât de subtilă de a vorbi despre alteritate, despre „celălalt”, despre „înstrăinare”, despre (in)toleranță. Sunetele pe care Tamás Keresztes le creează, le distorsionează, în timp real, ca un DJ care se joacă cu propria realitate, la un aparat de mixaj sunet, sunt mai mult decât un joc sau un simplu instrument de „colorare” a spațiului. În spectacolul lui Viktor Bodó devin o concretizare a spațiului interior al lui Proprișcin, sunt pilonii unei (alte) realități, în care Spania lui capătă sens, dar la care „normalitatea” noastră nu are acces. Nebunia în spectacolul lui Viktor Bodó are gustul unui „dincolo” dinspre care, în ochii locuitorului ei, lumea noastră e la fel de absurdă ca a lui pentru noi. Un rege cu coroană din furculițe, Proprișcin călătorește în final spre Spania lui, un loc în care realitatea i se întoarce – la propriu – pe dos, căci întregul decor se răsucește și lumea se așază cu sus în jos, iar muzica dispare, ucisă de „normalitatea” celorlalți.
„Măsură pentru măsură” de W. Shakespeare, în regia lui Declan Donnellan, Cheek by Jowl, Marea Britanie – Teatrul Dramatic Pușkin, Moscova, Rusia
O excelentă redimensionare a poveștii lui Shakespeare, spectacolul lui Donnellan vorbește despre „puterea roșie” – un portret al puterii de la Moscova, al Rusiei contemporane, în care simți parcă gustul textelor Ludmilei Ulițkaia și gustul Kremlinului. Donnellan își construiește destul de minimalist spectacolul, câteva cuburi roșii, în care sunt închiși prizonierii, polițiști în uniforme și aerul acela al dictaturii post-comuniste… E aproape evident că Donnellan și-a propus un spectacol cu tente politice, un comentariu artistic subtil al situației de la Moscova, în perioada în care Putin l-a lăsat pe Medvedev să preia puterea, el retrăgându-se în poziția de prim-ministru. Cruciada puritană dezlănțuită atunci i-a fost bine servită prin povestea lui Shakespeare, iar analiza subtilă pe care o face lumii Rusiei actuale este extrem de acidă. Jucat impecabil și susținut de un ritm care se insinuează aproape subliminal, prin muzica și coregrafia lui Pavel Akimkin și Irina Kashuba, spectacolul are un final teribil, în care Donnellan pune în discuție puterea și formele ei de manifestare. Pe covorul roșu, Ducele, la microfon, ține discursuri, iar în jurul lui toată lumea tremură zâmbind. Acel sentiment teribil al nesiguranței, al nisipurilor mișcătoare, senzația că într-o clipă lumea se poate întoarce pe dos este extrem de bine surprins și există ceva din ceremonia demascărilor publice în fața mulțimii, reminiscențe staliniste… Iar finalul, extrem de ambiguu în versiunea lui Donnellan, sugerează că ambele tipuri de putere – și cea a lui Angelo cel demascat și cea a Ducelui – au ceva terifiant, iar aste se reflectă în mulțimea care strigă și a cărei prezență o simți, speriată, în bucuria ei bine manipulată. Dansul din final, aproape suprarealist, cu o Isabella care-și desface părul și-l lasă pe spate acceptând – fără să accepte – mâna Ducelui, lasă un gust de cenușă și de „urzeala tronurilor” care-ți stăruie multă vreme în cerul gurii.
„În adâncuri” de Maxim Gorki, în regia lui Yuri Kordonsky, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj
O mansardă acoperită cu celofanuri rupte, prin care se aude vântul, așa arată „azilul de noapte” al lui Yuri Kordonsky, construit aproape naturalist, o lume suspendată între pământ și cer, pierdută, cu legăturile tăiate cu exteriorul, o lume de unde nu prea se iese decât prin moarte. Apăsătoare, întunecată, murdară, bolnavă, lipsită de speranță, chinuită, crudă. Nicio rază de soare nu ajunge vreodată în mansarda lui din bârne grose de lemn și celofan, unde o mână de oameni veniți de niciunde și mergând spre niciunde încearcă să trăiască. Yuri Kordonski pare să-și fi dorit în acest spectacol o mică istorie a suferinței și a lipsei de sens a existenței, extrem de concentrată și în care partiturile actorilor se topesc toate în acest creuzet care este tocmai starea pe care o creează: suferința care atinge dimensiuni aproape mistice ale existenței, suferința care atinge absurd acea limită unde se întâlnește cu lumina, suferința care ți se insinuează în fiecare celulă și pe care o iei cu tine, odată cu lumina lumânărilor care ard încet în toată partea a doua și cu acel cântec atât de profund rusesc, cu vocea lui Miklós Bács în Satin, cu care se încheie spectacolul.
„Breaking the Waves” în regia lui Tom Dugdale, de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj
O foarte interesantă și crud emoționantă punere în scenă a poveștii pe care a făcut-o celebră filmul lui Lars von Trier, spectacolul Teatrului Maghiar, pus în scenă la Sala Studio, propune și ea câteva întrebări pe tema străinului. Străinul cu care se mărită Bess, fata care vorbește cu Dumnezeu, străinul care este ea însăși într-o lume în care nimeni n-o înțelege… Cu mijloce minime, într-un decor în care cu toții suntem parte la ceea ce urmează, un cerc în mijlocul scenei și un spațiu cu pereți gri. Un geam care desparte și trasează două zone – aici și dincolo –bine folosit vizual de regizor, care creează un foarte poetic moment, poate cel mai frumos din întreaga montare, atunci când Bess și Jan își descoperă pentru prima dată trupurile, pentru ca peste câteva secunde, ea cu sânii goi și mâinile împreunate în rugăciune, printre sforăiturile lui Jan, să rostească una dintre cele mai frumoase rugăciuni către Dumnezeu, într-o lumină palidă, selenară, ușor ireală. Acela va fi însă și spațiul morții ei, în final, atunci când, prin sacrificiul teribil și de neînțeles, salvează viața pierdută a lui Jan, prin sacrificiul propriului corp aruncat în orgii sadice.
„Stranger’s song” de Lee Jaram, Pansori Project ZA, Coreea de Sud
Celebră pentru amestecul de cultură orientală și o formă de satirizare a muzicii occidentale, Lee Jaram, starul Pansori, a venit la Cluj cu „Stranger’s song”, o poveste după Gabriel García Márquez. O poveste simplă despre doi oameni buni și un președinte bolnav, dintr-o țară îndepărtată, care vine într-o bună zi la Geneva, unde locuiesc Homero și Lazara, pentru o operație complicată. O sală întreagă a aplaudat-o pe Lee Jaram care a cântat povestea celor trei, combinând momente de umor teribil cu acel realism magic al lui Márquez, tipuri de muzică și un farmec personal excepțional, într-un spectacol „magic”, în care vocea ei și cei doi muzicieni Hyang Ha Lee și Yeongdoo Choi au reconfigurat universul scriitorului sud-american într-un fel care l-ar fi surprins pe el însuși.
„Omul cel bun din Sâciuan” de Bertolt Brecht, în regia lui Michal Docekal, de la Teatrul de Comedie din Ungaria
Prezent în două variante în Interferențe, „Omul cel bun din Sâciuan” – una în regia lui Andrei Șerban, de la Teatrul Bulandra din București, iar cealaltă spectacolul de la Budapesta – a umplut ultimele zile ale festivalului. Varianta din Ungaria a încheiat, de fapt, ediția din 2016 a Interferențelor, o interesantă și destul de fidel brechtiană punere în scenă a textului, adaptat la contemporaneitate. Un spațiu în spațiu, o scenă în care totul este artificial și cu tente absurde, cu „iluzia” construită la vedere, personaje care „joacă” roluri și sunt purtătoare ale unor mesaje concrete și directe, o mascaradă la adresa zeilor, care în partea a doua intră în scenă deghizați în femei, măști care se pun și se scot la vedere – o demonstrație de neo-brechtianism bine susținut de actori și bine condus regizoral, pe care publicul din Cluj a gustat-o din plin. O parodie inteligentă la lumea capitalismului și o la fel de inteligentă punere în discuție a poruncilor zeilor în lumea noastră.
Print