„Svejk” și umorul răsuflat

„Svejk” la Teatrul Odeon și „Recviem” la Teatrul Național din București au în comun nu doar numele regizorului, cunoscutul și foarte solicitatul Alexandru Dabija, ci și tema războiului – e clar că e la modă –, tandemul cu Ada Milea, cam aceeași perioadă de repetiții, cam aceleași idei de realizare scenică și cam aceeași superficialitate ce se dorește disimulată într-un fel de lejeritate, care însă nu prea mai păcălește pe nimeni.

Și dacă la „Recviem”, așa demonstrativ cum e, se vede, totuși, o idee, fie ea și palidă, care revigorează textul lui Matei Vișniec, în „Svejk” ea lipsește aproape cu desăvârșire. Așa încât, dacă știți povestea din „Peripețiile bravului soldat Svejk”, nu mergeți să vedeți, pentru că o să vă distrugă gustul, iar dacă n-o știți, iarăși nu mergeți, pentru că o să vă faceți o idee falsă despre lumea lui Jaroslav Hašek. În schimb, dacă vreți să vă binedispuneți într-o seară, să auziți vreo două cântecele în care revine starul cuvintelor care stârnesc hohote de râs, mult încercatul cuvânt „căcat”, dacă vreți să îl vedeți pe Pavel Bartoș într-un rol simpatic, așa cum numai el știe să facă, dacă vreți să vă delectați iar și iar cu același umor negru (fie el și răsuflat) marca Alexandru Dabija, atunci mergeți la „Svejk”!

Spectacolul are la bază o dramatizare făcută de același Alexandru Dabija după prima parte a romanului lui Hašek, mai exact „În spatele frontului”. Ce anume și-a propus regizorul și cu textul, și cu spectacolul e mai puțin transparent în forma lui finală, dacă nu cumva dorința nu i-a trecut mai departe de a ilustra scenic, la prima mână, un text celebru, care avea toate datele să umple sala, mai ales dacă în rolul lui Svejk distribui un actor la modă în televiziune, care pare făcut pentru așa ceva. Adică toate datele îl recomandă…

Da, trăim într-o lume asupra căreia planează în permanență amenințarea războiului, iar cuvintele lui Oscar Wilde, reluate în simpaticul caiet program (sub formă de livret militar) – „Cât timp războiul va fi considerat rău, va avea mereu fascinația sa. Când va fi privit ca vulgar, va înceta să fie popular” – par a fi mai mult decât oricând justificate. Evident că o astfel de idee se ascunde și în spatele textului lui Hašek, că umorul lui negru a fost și rămâne o bombă cu efect întârziat, că ironia amară și acidă au făcut întotdeauna hohotele de râs și mai tăioase, însă în spectacolul de la Odeon nu rămâne decât în planul de suprafață. Și asta devine trist.

Celebrul soldat Svejk, întruchiparea bonomiei și a normalității într-o lume răsturnată, își pierde în interpretarea de la Odeon toată încărcătura amară, rămânând un fanfaron haios și cam atât. Alexandru Dabija rămâne la un decor să-i spunem minimalist (realizat de Andrada Chiriac), câteva panouri multifuncționale, în așa fel încât multele spații prin care trece Svejk să fie ușor de re-creat. De la camera lui, unde menajera Müllerova citind ziarul (Dorina Lazăr într-un rol corect) îi anunță prin celebra replică „Carevasăzică ni l-au ucis pe Ferdinand” începutul Primului Război Mondial și asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, și până la final, când „în spatele frontului” Svejk și locotenentul Lukáš dezbat soarta grifonului furat, spațiile se schimbă în permanență. Cel mai interesant element rămâne harta lumii pe care marile puteri și-o împart, desenată din umbre și linii simple. Iar panoul pe care se redesenează în timp aproape real harta lumii e folosit și pe post de panou electric la care este conectat creierul lui Svejk la balamuc, și pentru a așeza paturile suspendate pentru simulanții care nu vor să meargă pe front…

Ceea ce lipsește întregii montări este însă ideea coerentă, de ce-ul, iar asta face ca întregul parcurs al lui Svejk să rămână doar o sumă de situații amuzante. Fie că e vorba de momentul din cârciumă sau de cel de la balamuc, toată încărcătura puternică din spatele acestor situații își pierde sensul. Din arest, unde e acuzat de crimă de lezmajestate pentru că ar fi dat jos portretul împăratului pe care „s-au căcat muștele”, la balamuc, unde „poate să facă orice”, Pavel Bartoș în rolul lui Svejk apelează doar la umorul de suprafață în care se simte în elementul lui. Iar regizorul, lăsând impresia că a bâjbâit și că nu prea știe exact dacă să se ducă înspre zona absurdului sau nu, construiește această scenă de la balamuc cât de simplist se poate. Mai exact, într-o cadă din care ies aburi, Pavel Bartoș stă despuiat, ca să râdă lumea în sală, și niște asistente îl leagă cu fire electrice de un panou mare și alb. Și atât. Trecerile lui dintr-o parte în alta, din arest la balamuc și înapoi sunt decupate brutal.

Probabil cea mai slabă scenă din spectacol rămâne cea de la „spitalul” unde sunt închiși simulanții, cei care nu vor să meargă pe front și cărora li se aplică un tratament coercitiv: clismă și spălături stomacale până când îi apucă dorul de front. E evident că regia mizează pe acest moment, însă felul cum e realizat nu trece de nivelul de bâlci. Altfel, nu s-ar explica de ce „doctorii” sunt femei care le înfig bărbaților furtunul în fund – câteva minute bune pentru economia spectacolului. Dar se știe bine că, pe lângă cuvântul „căcat” la care publicul reacționează fără greș, va reacționa și la o scenă în care viitorii soldați stau în patru labe să li se facă clisma cea de fiecare zi…

În ciuda acestor artificii, spectacolul e lipsit de ritm și trenează. Singurele scene cu nerv sunt cele cu locotenentul Lukáš, interpretat de Alexndru Papadopol, care adaugă puțină sare și piper. În schimb, tot ceea ce s-a construit în această a doua parte prin relația dintre cei doi, Svejk – Lukáš, este aruncat în aer prin scena-clișeu cu câinele, interpretat de Ioan Batinaș, mergând în patru labe și scoțând limba, cu gudurături și lătrături care nu pot fi încadrate decât în zona kitsch…

„Svejk” rămâne un spectacol fără miez și fără idee, care lasă impresia că regizorul n-a făcut decât să bifeze încă un punct din programul începutului de an. Și când te gândești că, împreună cu „Recviem”, chiar ar fi putut fi un interesant punct de pornire pentru o dezbatere artistică despre război… subiect la zi. Ce le lipsește amândurora, în ciuda artificiilor gen muzica Adei Milea, e tocmai actualitatea.

Teatrul Odeon, sala Majestic

„Svejk” după Jaroslav Hašek

Traducerea: Jean Grosu

Regia: Alexandru Dabija

Asistent regie: Mădălin Hîncu

Decor și costume: Andrada Chiriac

Cântece: Ada Milea

Distribuția: Pavel Bartoș, Cezar Antal, Ioan Batinaș, Mircea Constantinescu, Sabrina Iașchevici, Dorina Lazăr, Ruxandra Maniu, Paula Niculiță, Alexandru Papadopol, Gabriel Pintilei, Anda Saltelechi, Mihai Smarandache, Silvian Vâlcu, Veronica Gherasim, Dan Iosif