1. Pentru că Alexandru Tatos, înainte de fi un regizor de film elitist din generaţia ’70, a fost regizor de teatru şi a montat câteva spectacole, printre care „Chiţimia”, la Teatrul Bulandra. Prezenţa lui în teatru nu s-a ridicat la însemnătatea operei teatrale a lui Lucian Pintilie (care, de altfel, îi face un portret la sfârşitul volumului, în loc de postfaţă), fiind mai degrabă începutul unui drum care a cotit-o repede. Citeste in continuare

Alexandru Tatos a fost un om curajos. Într-o epocă despre care se spune că românii aveau sufletul sărac şi gri, regizorul Alexandru Tatos s-a încăpăţânat să strălucească. Ba mai mult, în majoritatea filmelor sale, a avut curajul să arate cu degetul şi să acuze realitatea cea gri. Pe lângă cele câteva filme extrem de valoroase, Alexandru Tatos a lăsat în urma lui şi un jurnal în care a notat timp de 17 ani tulburările prin care a trecut în încercarea sa de a face artă în perioada comunistă. În continuare, Liana Tatos, soţia regizorului.

Să presupunem că vă adresaţi cuiva care nu ştie cine este Alexandru Tatos. Care este primul lucru pe care l-aţi spune despre soţul dvs?

Liana Tatos: Să se ducă la cinema şi să vadă filmele lui Tatos. Nu e uşor, pentru că sălile de cinema se feresc de filmul românesc, fie el mai nou sau mai vechi, dar au apărut din fericire DVD-uri şi mai fac şi televiziunile ”tentative” de a ne arăta că avem şi noi, românii, o cinematografie.

Şi ce va găsi în filmele lui Alexandru Tatos?

Liana Tatos: Găseşte astăzi, în 2010, totul viu şi prezent ca şi cum filmul ar fi fost făcut foarte de curând. Tatos face parte dintre regizorii generaţiei care a fost denumită „valul anilor ’70” alături de Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu, Radu Gabrea, Stere Gulea…. E mult adevăr în filmele lor. În Secvenţe-le lui Tatos, de exemplu, despre care Cristi Puiu spune că “îl petrifică” este povestea cu acel cârciumar şi şmecher şi disperat şi cinstit în sufletul lui, dar şi hoţ în meseria lui, iar toate trăirile fantastice care se văd pe faţa lui Mircea Diaconu cred că impresionează enorm.

Gândindu-ne la Pagini de Jurnal care a fost reeditată de curând la Nemira, de ce ar fi cineva interesat să citească această carte?

Liana Tatos: Pentru că este ca un roman poliţist. Asta nu am spus-o eu. A zis-o cineva care a citit Pagini de Jurnal. De ce? Pentru că el scria în fiecare zi şi totul era cu suspans. Pentru că scria: astăzi mă duc să văd dacă îmi aprobă sau nu filmul. Sau scria: astăzi o să aflu dacă mi-l dă sau nu mi-l dă pe Mircea Diaconu, care era în armată. Şi te interesează să vezi ce se întâmplă mai departe: a convins un general de armată să îi dea permisie actorului său preferat, s-a aprobat scenariul, a trecut filmul de cenzură? Jurnalul acesta este publicat cum l-a scris el, necosmetizat. Şi l-am lăsat aşa pentru că mi-am dat seama de prospeţimea pe care o are faptul petrecut atunci. Farmecul cărţii stă în farmecul improvizaţiei. Şi în farmecul ideii că acest jurnal era scris la patru dimineaţa. În Pagini de Jurnal, Tatos este adevărat, nu se cenzurează, este foarte sincer şi foarte cinstit cu el însuşi.

Rătăcire (1978)

Dacă ar fi să inventăm o hartă a vieţii, care momente din viaţa lui Alexandru Tatos ar fi văile şi care munţii?

Liana Tatos: Când vine vorba despre cinematografie, Secretul armei… secrete ar fi trebuit să reprezinte un pisc. Ce fericit a fost la filmul ăsta! Cânta şi se juca cu actorii. Era ca un copil şi spera foarte tare în succes de public. A fost un pariu al lui prin care a vrut să demonstreze că poate face nu doar filme grave, ci şi comedie pură, la care să se râdă sănătos. E demenţă la filmul ăsta. A fost ţinut doi ani în cutii, apoi i-au dat drumul pe piaţa două zile. A avut un succes enorm, asa că a fost retras. N-a mai ştiut nimeni de el vreo 20 de ani. Abia acum este descoperit şi am fost în sălile de cinema şi la Bucureşti şi la Cluj şi la Timişoara. E demenţă, toată lumea este pe jos de râs. Citeste in continuare