…şi despre Salonul nr. 6, cel dintr-o margine a Spitalului comunal. Iată că la un veac după Cehov, Salonul nr. 6 nu pare să se fi schimbat prea mult. Aceeaşi mizerie, acelaşi personal medical dezinteresat şi corupt, aceiaşi mujici între care a eşuat Andrei Efimici şi… aceeaşi adiere ciudată pe care o lasă în urmă aripile de înger.

Contextul, da, contextul s-a schimbat radical. Spitalul lui Hristo Boicev se află departe, foarte departe de Centrul la care doar cu gândul sau cu visul un pacient ar putea să ajungă – aşa cum încearcă Fero (Andrei Huţuleac), băiatul prostuţ care este, după cum şi-a primit şi numele, purtătorul unei boli spectaculoase: hipermnezia. Dar, fără să fie paradoxal, şi extrem de aproape – atât de aproape, încât în doi timpi şi trei mişcări, o delegaţie NATO aterizează în salon pentru a prezenta onorul unui eventual erou: un bărbat amnezic, căruia, pe un algoritm deja ştiut, i se spune Kontuzov sau Cerebris (Răzvan Vasilescu). Citeste in continuare

Textul lui Hristo Boicev, „Spitalul comunal”, este un pariu real pentru orice regizor. Nu pentru că ar fi un text contemporan neapărat complicat sau pentru că ar presupune soluţii regizorale complicate, ci pentru că e o poveste „alunecoasă”. E riscant să pui în scenă un text în care metatextele se insinuează cu o forţă care devine adesea cotropitoare şi sfârşeşte, fără doar şi poate, într-un spaţiu al elitismului. De la „Micul prinţ”, la „Cenuşăreasa” şi până la „Scripturi” cu tente apocrife, piesa bulgarului Hristo Boicev propune o suprapunere de planuri în care graniţele dintre ficţiune şi realitate sunt greu de trasat.

Montarea lui Felix Alexa de la Teatrul Metropolis vine cumva firesc în programul lui regizoral din ultimii ani, completând o zonă deschisă de curând şi de spectacolul „Meşteşugul vieţii” de la Teatrul Bulandra. Mai exact, un amestec de cinism şi umor, în doze bine echilibrate, cu pendulări între râs şi plâns, între nebunie şi „normalitate”, între a fi şi a pretinde că eşti, între viaţă şi moarte. Mizând pe această combinaţie irezistibilă de replici care mustesc de aciditatea ironiei ţărăneşti autentice a Balcanilor acestei perioade şi replici de o poezie nebună, regizorul îşi construieşte spectacolul în aşa fel încât să atingă şi să facă să vibreze exact acele coarde ale spectatorilor, sensibile la ambele nuanţe. Pe de o parte la umorul neaoş, frust, şi pe de altă parte, la emoţia cu irizări sentimentale. Citeste in continuare

Ruxandra Ştefan, Teatrologie, Anul II

Vă propunem, începând din acest număr, o secţiune specială, dedicată lucrărilor studenţilor teatrologi de la UNATC Bucureşti.

Antoine de Saint-Exupéry spunea în Citadela: „… plictiseala îţi vine din infirmitatea sufletului tău, care nu ştie să citească nici o imagine dincolo de materiale.”  Cred că rândurile de mai sus exprimă situaţia creată în spectacolul Meşteşugul vieţii de Hanoch Levin, în regia lui Felix Alexa, la Teatrul Bulandra, Sala „Liviu Ciulei”. Citeste in continuare

Metafora „livezii”, ca o panglică însângerată, traversează spectacolul lui Felix Alexa. Când imobilă, când în mişcare, ea e prezentă tăcut sau intervine concret, materializare a „spiritului” căruia nimeni nu-i poate scăpa şi a arborilor pe care fiecare îi iubeşte. „Livada” e în ei, în ei toţi, dar totodată e convertită material asemenea euharistiei: „sângele lui Iisus”. „Sângele livezii” – şi astfel, aici, ceea ce e subiectiv capătă corp, miracol propriu teatrului ce aliază astfel, sub ochii noştri, două realităţi. Ele îşi răspund şi noi suntem martorii seduşi ai acestui dialog unic ce nu se împlineşte decât rar, căci echilibrul e greu de păstrat şi răspunsul dificil de imaginat. Dacă, la Tadeusz Kantor, manechinele din Clasa moartă desemnau o copilărie pierdută şi persistentă, aici, borcanele cu vişine fixează prezenţa constantă a „dependenţei” de grădina care nu se dematerializează, nu rămâne doar discurs. Metafora, prin definiţie, leagă două nivele distincte fără a acorda prioritate niciunuia: o metaforă reuşită respectă această paritate şi ea permite să descoperim noi înşine, de acolo din sală, puterea scenei de a încarna imaginarul. Citeste in continuare

Teatrul documentar nu are o tradiţie pe scenele din România, iar seria iniţiată de Teatrul Odeon în parteneriat cu Fundaţia Orient Expres şi intitulată „Bucureşti strict secret” îşi propune să umple un spaţiu din păcate prea puţin exploatat până acum.

O poveste despre viaţa şi moartea lui Mihail Sebastian, „testată” deja pe public de de spectacolul (lectură) „Marea iubire a lui Sebastian”, cu Marius Manole şi Rodica Mandache, s-a dovedit o alegere fericită pentru începutul acestui proiect. Cu atât mai mult cu cât „Misterul Sebastian”, primul din serie, îl aduce în faţa publicului pe Radu Beligan, povestind „live” despre întâlnirea lui cu dramaturgul mort într-un straniu accident de maşină. Citeste in continuare

O trăsătură comună spectacolelor montate de Felix Alexa este un amestec de rafinament al regiei, care îşi propune în primul rând să pună în evidenţă actorul, cu o anume discreţie în ceea ce priveşte „lectura“ textului în scenă, dublată de o coerenţă care rămâne valabilă chiar şi în incoerenţe, de obicei asumate… Citeste in continuare

Textul ales de Felix Alexa pentru montarea de la Teatrul Evreiesc din Bucureşti nu este nici tragedie, nici comedie. E o dramă care se întâmplă undeva, pe acea linie subţire unde se întâlnesc umorul amar şi duioşia. E una dintre zecile, sutele, miile de poveşti inventate sau trăite de evrei în timpul şi după experienţa Holocaustului. „Tragedie dentară” de Jean-Claude Grumberg, în regia lui Felix Alexa, este un spectacol ce s-ar încadra mai degrabă în tendinţa minimalistă pe care piaţa şi viaţa au impus-o în ultima perioadă în teatrul românesc. Dar pe care regizorul alege să-l pună în scenă cumva la limita cu acest minimalism. Citeste in continuare

A montat pe numeroase scene, atât în Bucureşti, cât şi în ţară şi este unul dintre cei mai cunoscuţi regizori ai momentului. Felix Alexa vorbeşte despre lovitura puternică pe care o primeşte teatrul românesc în acest moment, prin multiplele măsuri ale Guvernului: „nu e vorba numai de bani, ci de psihicul oamenilor din teatru. Adică senzaţia e că nu e nevoie de noi şi lucrul ăsta e foarte dureros.” Citeste in continuare

Dacă şi cât mai e Cehov contemporan cu noi sunt întrebări deja clişeu. Cât, cum şi de ce se apropie astăzi – când s-au împlinit, iată, 150 de ani de când s-a născut – regizorii de textele lui sunt, iarăşi, întrebări care îşi găsesc răspunsuri mai mult sau mai puţin previzibile, mai mult sau mai puţin teribiliste sau, dimpotrivă, mai mult sau mai puţin cuminţele în teatrul nostru cel de toate zilele. Iar, ca să montezi o piesă de Cehov, mai mult, poate, decât în cazul altor dramaturgi, e nevoie de o idee adevărată şi, apoi, de o distribuţie care să susţină ideea. Ceea ce se întâmplă cu „Livada de vişini” de la Teatrul Naţional din Bucureşti, cea mai recentă dintre premierele lui Felix Alexa. Citeste in continuare

Un tunel care se întunecă în timp ce Firs îşi spune, cu faţa aproape atingând podeaua, ultima replică: “Eu am să rămân aici!”. Este imaginea cutremurătoare pe care o păstrez din “Livada …” lui Harag, de la mijlocul anilor 80. Alături de această imagine – de sfârşit al oricărei lumi -, voi păstra de-acum încolo strălucirea rubinie, cosmică, a livezii imaginate de Felix Alexa. Mii de ochi minerali depun mărturie pentru livada în pârg: fastuoasă, cu fastul ultimei reprezentaţii. Citeste in continuare